- Poţi să vii cu zece şefi de post, în casă n-ai să intri! strigă Tita de dincolo, cu glas batjocoritor.
- Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! Ieşiră pe prispă şi agentul întinse mâna spre colţul ogrăzii:
- Căruţa! Trage-o afară şi la primărie cu ea, zise el pornind să deschidă
poarta.
Paraschiv ieşise din grajd şi se uita nepăsător la omul care apucase oiştea căruţei şi se opintea s-o tragă spre poartă.
- Crezi că ai s-o poţi duce? întrebă Moromete cu interes.
- înhamă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amândoi caii la
primărie, să vezi cum scoatem noi foncierea pe ei.
104
Omul se apropie de grajd, dar în uşă se pomeni cu Paraschiv piept în piept.
- Nu poţi să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, sunt caii mei, nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el totuşi îl apăra rânjind ciudat.
- Dă-l la o parte şi intră în grajd! strigă agentul apropiindu-se şi el de cei doi.
- Nu, caii nu-i luaţi! zise Paraschiv iar, sigur de el.
- Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?
Moromete scoase dintr-un buzunar, dinăuntrul flanelei, două hârtii şi începu să le fluture sub nasul agentului.
- Peste o săptămână, două, îţi mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu la Bucureşti şi-ţi plătesc. Te rog să mă înţelegi! mai zise Moromete de astă dată
cu un glas foarte supărat, ca şi când de mult i-ar fi spus toate acestea agentului, iar agentul n-ar fi vrut să înţeleagă.
-'Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui sa-mi plăteşti mie, nu statului.
Se aşeză pe prispă izbind geanta de genunchi şi trăgând afară
chitanţierul. El scrise în goană o altă chitanţă, o rupse şi-o zvârli în nasul omului.
- îţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să
plăteşti, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!
Dându-şi seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitu sări în picioare şi-şi desfăcu braţele în lături:
- Ce dracu, mă, nea Ilie! zise el cu glas care vroia să fie plin de uimire.
Ce dracu, mă? Nu poţi să plăteşti câteva mii de lei? De ce nu plăteşti o dată
să scapi de belea? Ce aştepţi?
- De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o ţigare, îngână el iar.
De unde să plătesc, Jupuitule, că-ţi mai spusei şi adineauri: dac-aş putea să
fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!
- Da' lumea ailaltă cum plăteşte?! strigă agentul scos din sărite că omul îl numise cu porecla sa. Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit! strigă el.
Sărac nu eşti! Copii mici n-ai! Bolnav nu eşti!!! Atunci cum? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de cincisprezece ani!„.
- Care cincisprezece ani?! mormăi Moromete răsucindu-şi ţigarea.
105
- Cum care cincisprezece?! Câţi ani sunt de la război de când ai primit lotul? Sunt şaisprezece-şaptesprezece ani!
- Care şaptesprezece ani?! mormăi Moromete din nou. Tito sau Ilinco, ceru el spre tindă, dă-mi un foc.
- Cum care şaptesprezece ani?! Cât e din 920? Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou:
- Sunt şaptesprezece ani! strigă el şi repetă: Şaptesprezece ani! De
şaptesprezece ani de zile o tot lungeşti ba cu plata titlurilor, ba cu foncierea... Vine conversiunea şi te scuteşte, se împrumută pe urmă domnul Moromete la bancă ca un ghimpaşă cumpără oi şi cai... Ai paisprezece pogoane de pământ şi din paisprezece pogoane, auziţi! nu e în stare să
plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleaşcă.
- Care paisprezece pogoane, care pleaşcă?! întrebă Moromete uitân-du-se la agent, de astă dată cu o privire care parcă abia acum îl vedea cu adevărat şi mormăind în acelaşi timp nişte înjurături în care cuvântul pleaşcă