încheie el cu ceva din felul elegant de a vorbi al fiului său. Dar să şti{i de la mine, mai spuse în timp ce Victor şi ceilalţi se îndepărtau spre poartă, nici o brazdă n-o să-i dau şi mai bine aţi face să vă duceţi acum şi să-i spuneţi acolo unde s-a pitit că n-o să mă împac cu voi orice-aţi face! Să lase mai bine fata să vie acasă şi să fim oameni de omenie... Atâta să ştiţi, să nu ziceţi că

nu v-am spus! Bună seara!

Bălosu se mai liniştise. N-avea îndoială că ai lui Birică l-au înţeles cum trebuie; să se însoare Birică-fiul cu o fată fără zestre, nu putea fi o glumă

pentru ei.

Numai că familia lui Birică nu ştia nimic. După ce ai lui Bălosu plecară, Birică-tatăl rupse tăcerea uimită care stăruia în tindă şi porunci:

- Să se ducă cineva şi să afle ce e cu ăla; să-i spună să se întoarcă

acasă, dacă nu cumva e nebun!

Fata cea mare se îmbrobodi în tăcere şi pieri grăbită în întuneric, întârzie cam mult, se întoarse cam după vreo două ceasuri. Ea spuse că a fost la ai lui Moromete şi l-a întrebat pe Nilă. Acesta i-a spus că Birică s-a vorbit cu Vasile al lui Dumitru lui Nae să stea la ei cu Polina până mâine dimineaţă.

Fata arăta parcă împăcată cu ceea ce făcuse fratele ei. Ba, ceva din povestea aceasta începea chiar să-i placă.

- Ei, şi ai fost la Dumitru lui Nae? întrebă Birică-tatăl supărat de înfăţişarea fetei. Ce te râzi aşa?

- Păi râd fiindcă Polina era gătită ca o mireasă, spuse fata veselă, dar fără să fie ea însăşi prea convinsă că asta era pricina veseliei. Am fost la Dumitru lui Nae şi i-am găsit în odaia curată, povesti ea. Erau cu Dumitru lui Nae şi cu fi-său Vasile şi cu toţii stăteau şi beau vin!...

Fata izbucni de-a binelea în râs, spre stupoarea familiei.

„Ei, bine c-ai venit, Ileano! m-a luat Birică în primire când m-a văzut. Ia stai tu colea, zice, lângă fratele tău şi spune-mi că nu eşti supărată pe mine".

„Eu pe tine?!" zic. „Păi da, zice, că azi după-prânz m-ai luat la rost..." „Treaba ta, zic, eşti mai mare! N-o să te învăţ eu!" „Ei, ia lasă, Ileano, zice Dumitru lui Nae cu glasul ăla al lui. Ia lasă", zice.

Fata pufni din nou şi se făcu roşie de ruşine, dar nu-şi putea stăpâni veselia.

- Ce e cu tine?! se dumiri tatăl deodată. Ai băut ceva pe-acolo! constată

el cu reproş.

- Să-l ia moartea pe Dumitru lui Nae, mi-a dat cu sila, se dezvinovăţi fata, supărată acum că se făcuse de ruşine dintr-un pahar de vin.

Toţi înţeleseră că fata n-a mai găsit de cuviinţă să-i spună lui Birică şi Polinei despre ameninţarea lui Bălosu. Ar fi fost zadarnic, n-ar fi izbutit 128

decât să le strice bucuria. încât familia se împacă cu ideea că, bine sau rău, Birică s-a însurat.

în zori se pomeniră cu Birică şi Polina intrând în casă, se treziră şi rămaseră cu ochii mari şi fără glas, iar mama abia putut să mai exclame:

- Birică, mamă! Iar Polinei: Şi tu, Polino!

Se uitau la ei şi parcă nu le venea să creadă că doi inşi pot arăta atât de bucuroşi, că le poate sta atât de bine unul lângă altul. Surorile cel puţin parcă

se prostiseră cu totul, iar cea mică nu se sfii chiar să rămână mai mult timp cu privirea asupra Polinei şi să spună:

- Ce frumoasă eşti, ţaţă Polino!

- Maică, să vă fie cu noroc! se rugă parcă mama, apropiindu-se. Polina îi luă mâna şi i-o sărută; mama o îmbrăţişa, dar nu se putu stăpâni şi izbucni în lacrimi. Polina însă era veselă, şi la lacrimile soacrei ea se veseli parcă şi mai tare.

- Nu plânge, mamă, că mai avem şi nunta, spuse ea.

Adică dacă era vorba că plângă de bucurie, să plângă la nuntă, când bucuria o să fie mai mare, şi aceste cuvinte sporiră şi mai mult bucuria aceasta de acum, venită parcă pe neaşteptate.

129

PARTEA A DOUA

I

în ziua când Achim se pregătea să ia drumul spre Bucureşti, de dimineaţă căzu o ploaie scurtă şi furtunoasă care se porni cu picături rare şi puternice ca de piatră. Pe prispa casei Moromeţilor stătea un tânăr îmbrăcat într-o dulamă jerpelită şi fuma în tăcere, gânditor, fără să ia în seamă ploaia care zguduia cerul. Achim se uita nemişcat la el, rezemat de stâlpul parmalâcului. In curând pământul se acoperi de clăbuci şi aerul se înceţoşa ca de toamnă.

Mai galben ca ceara - după bătaia cu pândarul îl prinseră iarăşi frigurile -

Niculae ieşi pe prispă şi se opri între tânărul tăcut şi fratele său Achim.

Catrina şi fetele, Moromete, Paraschiv şi Nilă stăteau şi ei nemişcaţi, împrăştiaţi pe toată lungimea prispei şi ascultau înfioraţi zgomotele văzduhului.

- Chestiunea asta nu prea îmi vine mie la socoteală, spuse Moromete nemulţumit. Planta are sucurile ei care...

- Mai bine închină-te la Dumnezeu să nu dea piatră, îl întrerupse Catrina înfricoşată că omnul ei cârtea acum împotriva norilor. Tito, Ilinco, închinaţi-vă

voi, că ăştia...

Dar nu se închină nimeni. Din grădină se auzi zgomotul cuiva care vroia să intre în curte. Era Duţulache. Se ridicase dincolo de poartă cu labele pe gard şi schelălăia; poarta grădinii era prinsă în lanţ. Câinele dădu ocol prin spatele casei, ieşi în goană prin grădiniţă şi străbătu bătătura supărat şi fleşcăit de ploaie, se piti sub streaşină mică a grajdului.

- Duţulache, vin, mă, încoa'?! îl chemă Moromete familiar.

C;\- Achime, după ce stă ploaia, pleci? întrebă Niculae cu ochii aprinşi, uitându-se cu dragoste când la fratele său, când la tovarăşul acestuia care stătea tăcut pe prispă.

- Da, plecăm, îi răspunse Achim.

- Şi nu e aşa că vă întoarceţi taman la toamnă?

- Aşa o fi!

130

- Bietul de el, l-a prăpădit de tot pârlita aia de Bisisica, murmură mama, la auzul glasului tremurat şi plin de teamă al băiatului. I-e drag şi lui să se ducă la şcoală, continuă ea. Copiii oamenilor stau cu cartea şi el zace aci pe capul meu şi plânge în fiece seară, zise Catrina mai departe, trăgând albia de spălat sub streaşină casei.

- Păi să se ducă, de ce nu se duce! spuse Moromete iritat. Şi ce să

caute la urma-urmei? Că de trecut clasa tot nu-l mai trece! Atunci cum? Doar aşa, ca să se afle şi el în treabă?!

- Nu e vorba că să-l treacă clasa, zise femeia. I-e drag şi lui... că toată

ziua stă singur pe izlaz şi i-o fi urât...