- Al Bâldii! răspunse Bălosu.
- O fi însurat?
- Nu este! răspunse Bălosu cu un glas surd.
- Dar pe unde stă Bâldea ăsta?
- Prin Căţeleşti.
\ - Hm! făcu Moromete.
- De ce te miri?
- Păi tu n-ai văzut?!
- Ce să văd, Moromete? întrebă Bălosu cu fălcile încleştate.
- N-ai văzut, mă, ce urât e?!
Bălosu se ridică pe neaşteptate de pe stanoagă şi plecă scrâşnind din dinţi:
- II dau dracu de om care eu îi spun una şi el face pe surdul! bolborosi el.
Moromete dădu din umeri cu totul nedumerit de ieşirea aceasta... „ăsta e nebun", şopti el.
- Mă, Bălosule, nu e locul meu, degeaba te superi! strigă apoi în urma acestuia. E al soră-mii, mă, nu-ţi spusei de dimineaţă? Sau tu eşti zăpăcit?
„Ei... pe mă-ta de chior, după ce că eşti chior, nici n-auzi bine", adăugă
apoi în şoaptă, pentru el însuşi. Bălosu nu se mai văzu.
- Toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să mai vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi! Să fi auzit ce cazanie s-a citit azi: că nu cel ce se îngrijeşte de viaţa asta, care e trecătoare, o să vie în 108
împărăţia lui Dumnezeu! Ridica-voi ochii mei spre ceruri şi voi preaslăvi mărirea Ta!
- ...Şi dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe leturghii şi colive... şi adu cât mai multe proaste la biserică! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh... pe mă-sa de popă cu preoteasa lui şi cu tot comitetul lui bisericesc!... răspunse Moromete Catrinei, care se întorcea de la biserică şi se oprise lângă
stanoagă.
- Ce se mai bucură Satana când te aude! continuă Catrina cu busuiocul în mână. Uite aşa bate în pumni de bucurie!
- Du-te, fa, d-aci, zise Moromete vesel, şi când Catrina se întoarse să
intre în curte, Moromete întinse un picior prefăcându-se că vrea să-i pună
piedică, la care Catrina se feri şi îl ameninţă cu busuiocul:
- Negru trebuie să fie sufletul tău, îi spuse. De păcate şi de tutun, adăugă ea stăpânindu-se din răsputeri să nu râdă.
Era furioasă că ţinea totuşi la el, aşa păcătos cum era, dar se străduia să
uite de asta, ca să nu-şi strice starea ei lăuntrică de sfinţenie.
Moromete rămase mai departe pe stanoagă podiştei. Arăta într-adevăr bucuros că îl păcălise pe agent. Stătea pe stanoagă şi se uita cu atenţie pe şosea, fără grijă, fumând liniştit, întorcând din când în când capul după
cineva. într-o vreme se auziră nişte lovituri puternice dinspre curtea vecinului şi se întoarse mirat să vadă ce era. Victor Bălosu se urcase pe spinarea coşarului şi, cu un topor în mână, descleia acoperişul şi căpriorii. Lovea cu toporul şi părea îndârjit. Pesemne că tatăl său îi şi spusese despre a doua discuţie avută cu Moromete. întâi zburară vârfurile putrede ale coşarului, apoi căpriorii şi stinghiile care susţineau şindrila. Victor Bălosu apucă apoi acoperişul şi după ce îl desprinse din ultimele cuie, îl aruncă la pământ.
Trosnetele şi pocniturile tulburau liniştea dimineţii de vară. între timp, ca un huruit îndepărtat se auzea dinăuntrul casei zgomotul maşinii de cusut. Când avea mult de lucru, Aristiţa lucra şi duminica.
Paraschiv terminase de rânit în grajdul cailor. Acum stătea cu mâinile în buzunarele pantalonilor lui milităreşti, singurii pe care îi avea, rezemat de uşa grajdului şi se uita şi el spre şosea. Moromete se ridică de pe stanoagă şi intră în curte. Văz«ndu-şi feciorul, se uită la el lung şi în tăcere. Se uită apoi prin curte, peste grajduri, peste ulucile înnegrite şi rânjite de ploi, peste grădina goală acum de salcâmul ei falnic; umbre de îndoială şi nesiguranţă îi licăreau acum în priviri. Mototoli ziarul în pumn, se apropie de prispă, se aşeză şi oftă. Paraschiv se uita la el mereu, cu mâinile în buzunare, nemişcat şi încremenit, parcă ar fi fost totuna cu peretele de pământ netencuit al grajdului.
- Paraschive, chemă omul cu glas tainic.
- Ce vreai? mormăi flăcăul fără să se mişte.
109
ir
După câteva clipe, simţind parcă ceva, Paraschiv se urni de lângă perete şi se apropie încet de tatăl său. Se aşeză lângă el pe prispă, abia privindu-l cu o uşoară urmă de interes. Moromete îl măsură de sus până jos, parcă nu l-ar fi cunoscut, vru să spună ceva dar se opri. Apucă ziarul de pe prispă şi încet de tot, cu migală curioasă, începu să-i rupă marginea albă. Fruntea lui bombată şi limpede era acum încreţită. Aştepta. în aşteptare, oftă din nou şi greşi ruptura ziarului. O aruncă, oftă iarăşi şi începu să rupă alta, mai încet şi mai cu grijă ca la început, cu mai atentă migală.
- Ce e, mă? îngăimă Paraschiv, moale, lipsit de chef, neînţelegând ce aştepta tatăl său de la el.
Moromete îşi privi a doua oară fiul, de astă dată mai pieziş, mai ascuns.
Nu-i răspunse. Din nou ochii îi rătăciră peste curtea goală, plină de lumina fierbinte a soarelui, peste pereţii netencuiţi ai grajdului şi peste căruţa murdară de pământ pe care agentul o scosese de sub umbra salcâmului din dreptul porţii. Se uită din nou la Paraschiv, dar de astă dată îşi reveni, nu mai vru nimic de la el, se făcu nepăsător şi ceru fiului să-i dea o ţigare.
Paraschiv însă nu-i dădu, înţelegând pesemne că nu era vorba de ţigare.
