Că-n odaia mea cea mică
Cu parfum de levănţică
Ce-ai fost ieri
Azi nu mai eşti?...
Şi nu vezi că Dumnezeu
Ne-a trimis un curcubeu,
Ca făptura noastră nouă ―
Despărţită ieri în două ―
Azi să ne-o-ntregim în soare
Ca-ntr-o zi de sărbătoare
Şi s-o-ntindem pe sofa
Printre perne
Şi covoare,
Ca şi cum odaia mea ―
Albă,
Veselă
Şi mică,
Cu parfum de levănţică ―
Ar mai fi şi-odaia ta?
Mi-Tzu-Ko, n-auzi?...
Nu vezi?...
Sau ― ce-auzi şi vezi ― nu crezi?...
N-auzi tu cum sună ora
Fericirii-amândurora?...
ROMANŢA ULTIMULUI SĂRUT
Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său ―
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!...
Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!...
Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără... „va urma”.
