Privesc pe cei ce trec mereu
Pe jos, pe sus, pe străzi, prin gări ―
Botezuri, nunţi şi-nmormântări,
Şi parcă-n fiecare grup
Obiectul principal sunt Eu,
Ca aurul lichid din stup...
Şi mă revăd aşa cum ieri,
Şi patruzeci de ani în şir,
Schimbam cireşii-n palmieri,
Pe tata mare-n „Uncle Sam”
Şi Oltul în Gaudalquivir...
Pe când iubeam,
Cântam
Şi beam!...
SOLILOCUL NEBUNULUI
lui Tudor Arghezi
Aş vrea să-mi sparg vitrina cu minciuni
Şi-nchis apoi în rafturile goale,
Solemn ca-ntr-un ospiciu de nebuni
Să-mi fac bilanţul boalei ancestrale.
Falit, timid, umil şi resemnat,
Aş vrea să mă cunosc întâi pe mine,
Şi vechiul sfat al bunului Socrat
Să-l scriu pe geamul noilor vitrine.
Şi-aşa, stăpân pe tot ce este-al meu,
Aş vrea să mă desfac de orice vină,
Să-mi pot expune-n For şi-n Coliseu
Întreaga mea origine divină...
Aş vrea să ies din geometria-n spaţiu
A zâmbetelor binevoitoare
Şi-n „mediocritatea” lui Horaţiu
Să intru-nvingător pe poarta mare.
Femeii ce-mi va spune „te iubesc”
Aş vrea să-i smulg cuvintele din gură
Şi buzele cărnoase să-i strivesc
Cu dinţii mei de plug prin arătură...
Iar paşilor ce-mi plictisesc timpanul
Aş vrea să nu le mai aud cadenţa
Decât în clipa-n care căpitanul
Va comanda matrozilor Partenza.
