Numai că madrigalul meu banal
N-a fost decât un foc bengal,
Pe care mi l-a stins chiar ea
În prima noapte când dansa ―
Nu-n cabaret, ca de-obicei,
Pentru admiratorii ei,
Ci numai pentru mine
Şi-n odăiţa mea!...
Dar pentru ce l-a stins nu ştiu!...
Ştiu doar că roşcovana dansatoare
N-avea decât două picioare ―
Picioare însă de-argint-viu ―
Şi-n loc de suflet, un frou-frou
Cu care ea silabiza,
Când „Da”...
Când „Nu”!
De ce-o iubeam?
Fiindcă pe-atunci nu bănuiam
Că dansatoarea roşcovană
Nu era decât o capcană
În care-avea să-i cadă, chiar din cer
Un biet bătrân bijutier,
Ce-i dedicase şase madrigale
Cu rezonanţe supermuzicale ―
O broşe,
Doi cercei
Şi trei inele ―
Bijuterii de mare preţ,
Dar care,
Puse-n balanţa versurilor mele,
Nu prezentau nici o valoare
Decât ― cel mult ― pentru... o dansatoare!...
Dar Eu, cum rămâneam mereu
Acelaşi iertător poet,
Iar Ea, acelaşi stâlp de cabaret,
Era fatal, din când în când, când ne certam,
Să implorăm pe bunul Dumnezeu
Să ne mai strige-o dată din cer:
„Bis”...
Şi Dumnezeu, milos precum era,
Cu gestul lui solemn ne binecuvânta
Şi-i ordona
Iubirii să ne bată iar în geam...
Şi-a două zi... tot noi eram...
Căci chiar în clipa-n care ne-mpăcam,
Ea şi cu Mine,
O luam din nou dacapo al fine
Şi ne iubeam fără ruşine,
Ca cei doi biblici ― Eva şi Adam ―
După gonirea lor din Paradis!...
