Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa ― drept amintire ―
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi... „Veşnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.
Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea...
Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă ― fatal ― nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea...
DE CE-AI PLECAT?
De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi ― femeie sau bărbat ―
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?...
De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?...
De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat ―
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?...
Opreşte-te!...
Priveşte-n jurul tău...
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te ’napoi!...
