Sunt ca ei şi-i fac să uite pe cei morţi şi când cei morţi

Nu se mai strecor în taină pe şosea, pe lângă porţi?...

Ce le pasă lor?...

Nici unul dintre cei rămaşi nu poate

Să cuprindă necuprinsul ţărmurilor depărtate

Şi nici poate-a-şi da cu gândul că afar’ de satul lui

Mai sunt şi-alte sate-n lume cu femei şi bani destui...

Şi de-o fi să mă-ntorc iarăşi, iarăşi să mă vază-n sat

N-o să vrea să creadă nimeni că sunt eu ― că-i cel plecat;

Nimeni n-o să mă cunoască şi-ochii reci ai tuturor

Vor privi-ncruntaţi streinul poposit în satul lor...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Du-mă, mare, tu ce-alt’dată m-ai purtat de-atâtea ori

De cu ziuă până-n noapte şi din noapte până-n zori

Şi mi-ai dat să beau otrava dulce-a ducerii-n neştire

Şi m-ai legănat în visuri, în extaz şi-n nesimţire;

Du-mă iar în zarea-n care tu doar poţi să mă mai duci

Şi mă-ngroapă-n cimitirul fără flori şi fără cruci...

UNUI CÂNTĂREŢ

Îmbătrâneşti, şi versul tău

Îmbătrâneşte ca şi tine;

Cântai odată mult mai bine

Dar astăzi tot ce cânţi e rău.

Alt’dată cântecele tale

O lume-ntreagă le-nvăţa

Şi satul tot te îndrăgea

Dar astăzi cine-ţi iese-n cale?

Nu simţi cum cântecu-i sfârşit

Şi-n ţitera dezacordată

Zac moarte pentru lumea toată

Tot ce-ai cântat, tot ce-ai iubit?

CÂNTEC

În ochii tăi ca-n două oglinzi însufleţite

Amurgul îşi răsfrânge privirea-nsângerată

Şi ochii tăi sunt roşii ca două flori de mac

Plutind împerecheate pe luciul unui lac.

În ochii tăi amurgul, uşor, pe nesimţite,

Se stinge ca lumina din candela uitată

Şi ochii tăi din roşii se-ntunecă şi par

Doi ochi tăcuţi de sfântă pictaţi într-un altar.

NIHIL

Din Orientul plin de soare,

De flori,

De fructe aromate

Şi de poveşti neterminate,

Din Orientul plin de soare

Şi maladii molipsitoare,

În portul ce-şi deschide rada

Ca două albe maxilare