Aş vrea să prind a gândului aripă

Să pot s-o ţin în loc măcar o clipă,

Să-mi mângâie viaţa-ntunecată...

Şi o aştept... dar nu ştiu... o să-mi vină?

Mi-e dor de ea... mi-e dor de luna plină

A nopţilor din vremile de-alt’dată.

CÂNTEC DE DRUM

Când am pornit, ştiam doar că-i departe

Şi-i tare greu de-ajuns unde voiam;

Dar unde-i acel unde nu ştiam

Căci nu-l găsisem încă-n nici o carte.

Pe drumuri lungi şi vechi, bătătorite

De-atâţia mulţi porniţi ’naintea mea,

Am colindat călăuzit de-o stea ―

Icoana unei lumi întrezărite,

Dar într-o zi o fată ― bat-o focul ―

Mi-a-ntors din cale pasul obosit...

― Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit

Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?...

CÂNTEC DE TOAMNĂ

Toamnă... Vântul se strecoară

Şuierând pe lângă zid

Şi mă roagă să-i deschid

Că-mi aduce veşti din ţară.

Veşti din ţară!... De la cine?

De la ei ori de la ea?

Să mai fie cineva

Ca să-ntrebe şi-azi de mine?

Du-te, vântule, grăbeşte,

Şi le spune c-ai aflat

Cum că cel de mult plecat

A murit, nu mai trăieşte;

C-ai bătut în lung, şi-n lat,

Răscolind întreg pământul

Şi că n-ai găsit mormântul

Celui mort, dar ne’ngropat!

ÎN PRIBEGIE

Toamna-mi scutură castanii din grădină şi pe cer

Norii strâng de gât pătratul de senin rămas stingher,

Iar în vale, furtunoasă, pe subt ţărmul nalt şi drept

Trece marea şi mă-ntreabă de ce-ntârzii, ce aştept?...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era tot o zi de toamnă când plecam întâia oară

Să visez sub alte ceruri şi să plâng în altă ţară.

Să-mi aduc aminte, parcă fu mai ieri când am plecat,

Nu era la gară nimeni... nimeni nu ştia din sat...

Ce le pasă lor de unul ce se duce când rămân

Ceilalţi toţi să-şi strângă banii şi iubitele la sân?

Ce le pasă dacă unul dintr-ai lor s-a-nstrăinat

Şi-o să moară pe-alte drumuri, când femeile din sat