Doi diavoli de copii,

Copii precoci ―

O fată

Şi-un băiat ―

Ce-au încercat

Să iasă din anonimat

Prin acest „fapt divers” adevărat...

Dar care, vai!... n-a existat

Decât în fantezia mea

Şi-a celor care-mi vor ierta

Curajul de-a-i fi convertit

Să mă citească până la sfârşit!...

DIN PERIODICE

PLÂNS

Din nou revăd pădurea în care împreună

Cu tine rătăcit-am în nopţile cu lună

Şi banca solitară pierdută-n flori albastre

Pe care-ades stătut-am strângându-ne de mână

Uimiţi de sfântă vraje a fericirii noastre.

Azi dragostea ni-i moartă, şi banca-i părăsită,

De vântu’ rece-al toamnei pădurea-i desfrunzită

Copacii-şi clatin vârful şi crengile îşi frâng

Şi eu şi ea-mbrăca-vom de-acum haina cernită

Pădurea-şi plânge frunza şi eu dragostea mi-o plâng.

LA MĂNĂSTIRE

Din turla mănăstirii ascunsă după stâncă

Răsunete de clopot vestesc de-nmormântare

Mai triste şi lugubre se pierd în depărtare

În văile adânci.

În dosul mănăstirii doi fraţi o groapă sapă

Abia lovesc pământul. De soare sunt pârliţi

În negrele lor rase par umbre şi-s slăbiţi

De-atâta post. Mănâncă doar pâine şi beau apă.

Târziu din mănăstire toţi fraţii ies. Pe sus,

Pe umeri duc sicriul al unui frate mort,

Cu paşi mărunţi la groapă, în cântece îl port

Şi-n urmă-o cruce-nseamnă viaţa ce-a apus...

În preajma mănăstirii e iar tăcere-adâncă

Sub candele aprinse se odihnesc de veci

Atâţia fraţi. În vale izvorul cu-ape reci

Mai şopoteşte încă.

SONET

Cum se deşir din straşina-nvechită

Şi picur jos broboanele de ploaie!...

Un paltin tânăr crengile şi-ndoaie

Ai crede că îşi frânge vreo iubită.

Tăcerea casei-mi pare mai greoaie

Şi mă dezgustă viaţa netrăită

Şi fără sens... Pe fiece clipită

Mai scad din partea vremii câte-o foaie.