Pe-naltele terase de piatră, statui sparte
Privesc îndoliate castanii trişti
Şi goi...
Iar vântul ―
Glasul toamnei, prevestitor de moarte ―
Le-ngroapă goliciunea în maldăre de foi...
Cândva pe-aici fu viaţă
Cu cântece
Şi glume...
Dar azi din cântăreţii de ieri
N-a mai rămas
Decât o cioară ―
Cioclu venit din altă lume ―
Ce croncăne obraznic de-aşa măreţ popas...
UNDEVA...
lui Codiţă Osiceanu
Hotelul cu firma „La Wilhelm cel Mare”
Dim medievalul oraş teuton,
Cu sfânta Maria deasupra intrării,
Scăldată-n lumină de opt lampadare,
Hotelul cu hall-ul ― perfect hexagon ―
Şi geamuri rotunde şi-albastre,
Prin care ―
De mână cu visele noastre ―
Pătrunde timidă tristeţea-nserării
Pe mobile negre şi triste de nuc,
Şi vechi ilustraţii, tăiate din Jugend ―
Sirene de Boecklin
Şi satiri de Stuck ―
Hotelul în care purtat-am o vară
Cea mai plăcută şi sfântă povară,
Citindu-i pe Heine şi Nietzsche,
Traduşi ―
Ca două viori sub acelaşi arcuş ―
În limba-nflorată
Şi-n stilul sever ―
O limbă-mpletită din sfârcuri de bice
În care, pe vremuri, scrisese Voltaire,
Pe care-l citise şi Heine, şi Nietzsche...
Hotelul acesta ―
