Pe lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului!...

ROMANŢĂ FĂRĂ MUZICĂ

Nu-i nimeni... nimeni să ne vadă şi să ne-auză ―

Nu pleca!

Dă-mi degetele-ţi inelate să le sărut ca şi-altădată,

Dă-mi degetele-ţi inelate ―

Poeme-n pietre nestemate ―

Vreau să le-nvăţ pe dinafară şi să le cânt,

Dă-mi mâna toată,

Căci nu-i în tot salonul alta, aşa, la fel cu mâna ta.

Rămâi cu mine toată seara...

Ce-ţi pasă dac-o să sfârşească

Orchestra valsul?...

Tu nu ştii

Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească?

Deschide-ţi braţele ―

Altarul în care mă-nchinam alt’dată ―

Deschide-mi braţele şi prinde-mi în ele braţele-obosite,

Apleacă-ţi gura-nsângerată,

Şi sărutările-ţi aprinse înseamnă-le pe-obrazu-mi pal.

Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază,

Neclintite,

Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!...

CELEI MAI APROAPE

De ce-ţi sunt ochii verzi ―

Coloarea wagnerianelor motive ―

Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?

De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare?

Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare

Din Babilon,

Şi din Ninive?

De ce, când plângi,

În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale

De trandafiri,

De chiparoase,

De nuferi albi

Şi crizanteme?...

De ce, când plângi,

Cu tine plânge tristeţea blondelor opale,

Iar torţele aprinse-n umbra castelelor medievale

Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?...

De ce, când cânţi,

Cu tine cântă un infinit de armonii

Ce năvălesc tumultoase

Din golul zărilor,

Din astre,

Din zborul păsărilor albe,

Din fundul mărilor albastre,

Din lumea morţilor,

Din lumea părerilor de rău târzii?