A fost un vis,

Un vers,

O melodie,

Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

TREI LACRIMI RECI DE CĂLĂTOARE

Şi-ai să mă uiţi ―

Că prea departe

Şi prea pentru mult timp porneşti!

Şi-am să te uit ―

Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,

Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate

Trei lacrimi reci de călătoare;

Iar eu pe ţărm

Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,

Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,

Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu

L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,

Iar tu ―

Cântându-l ca şi dânsul,

Plângându-l, poate, ca şi mine ―

Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,

Şi-uitând că m-ai uitat,

Vei smulge din cadrul palidului vis

Întunecatu-mi chip,

Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare

Şi când din ochi lăsai să-ţi pice

Trei lacrimi reci de călătoare!

CELEI ÎNVINSE

Ce glas de clopot ―

O!... Ce glas de clopot spart şi răguşit!...

Nu-l mai cunoşti?

E-acelaşi glas ce ţi-a urat ― sunt ani de-atunci ―

„Bine-ai venit!

Ţi-aduci aminte cum suna

Ca-ntr-un ajun de sărbătoare?

Suna ca-n zilele când moare

Cineva!...

Suna ca şi-azi ne’ncrezător

În viitorul morţilor!...

Ascultă-l bine ―

Tu, ce porţi în păr cununi de flori crescute

Pe ţărmul mărilor străine,

Ascultă-l bine ―

Tu, ce porţi în ochi opalele-ntristării