Şi ne-am iubit,

Şi-azi toată lumea ştie

Că ne iubim...

Dar cât ne vom iubi

Nici noi nu ştim,

Nici lumea nu va şti!...

CELEI CARE TRECE

Tu pari o statuie turnată nu-n bronz etern,

Ci-ntr-un metal,

Ce până astăzi n-are încă

Nici preţ,

Nici nume,

Nici coloare ―

Metal bizar, din care-artistul

Creă-n suprema inspirare

Icoana ultimei religii

Şi-a ultimului ideal!

Tu pari o statuie furată de-amantul tău dintr-un muzeu

În care-n vremile de-alt’dată

Veneau bătrâni să ţi să-nchine,

Ca pajii ―

Ce mureau sub ochii răutăcioaselor Regine

Sau ca Martirii-n adorarea trimisului de Dumnezeu!

Şi-aşa cum treci îngândurată de-a lungul străzilor pustii,

De-a lungul străzilor pătate de-nsângerări crepusculare,

Tu pari o Venus de la Millo

Ce-şi cată braţele,

Pe care

Cei morţi le-au luat cu ei în groapă,

Să nu le lase celor vii...

CELEI CARE PLEACĂ

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...

Dar ce anume-a fost,

Ce-am vrut să fie

Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.

Un cântec trist, adus din alte ţări

De nişte pasări albe ― călătoare

Pe-albastrul răzvrătit al altor mări

Un cântec trist, adus de marinarii

Sosiţi din Boston,

Norfolk

Şi New York,

Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii

Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.

Şi-a fost refrenul unor triolete

Cu care-alt’dată un poet din Nord,

Pe marginile albului fiord,

Cerşea iubirea blondelor cochete...