Cu câte-un far aprins sub gene,
Ce-mi luminează-n asfinţit
Temutul semn de întrebare
Cu care marea m-a-nfrăţit...
Iar eu ―
Pornit în căutarea
Frumosului din suflet
Şi din rime ―
Un vagabond pe care marea
M-a scos de păr, din adâncime
M-avânt din nou în infinit...
Şi convertit
De dragul unei simple jucării,
M-agăţ cu mâinile de astrul
Ce ca un pescăruş rănit
Îşi moaie aripa-n albastrul
Crepuscularei agonii!...
SOSESC CORĂBIILE
lui Krikor Zambaccian
Sosesc corăbiile,
Vino,
Să le vedem cum intră-n port ―
Să le vedem cum, obosite de-atâta luptă cu furtuna,
Îşi lasă ancorele grele să cadă una câte una,
Aşa cum fiecare parcă şi-ar îngropa câte un mort!...
Sosesc cu pânzele umflate,
Ca nişte sânuri de femeie
Pe care-o buză pătimaşă le-a-nvineţit de sărutări,
Şi parcă-aduc cu ele toată splendoarea vechilor serbări
În cinstea lui Neptun ―
Temutul stăpân al Mărilor Egee.
Sosesc din larg, misterioase,
Ca nişte semne de-ntrebare...
Nu ştim din care fund de lume ―
Din răsărit,
Sau din apus ―
Dar ştim că ori de unde pleacă
Ne-aduc veşti noi şi-ndestulare...
Sosesc corăbiile...
Vino,
