Dar valurile, ştiutoare de soarta celor ce porniră

Spre ţărmul unde stam de strajă,

Când le-ntrebai ce ştiu de tine,

Îmi spuseră c-aştept zadarnic...

Şi azi viorile-n surdine...

Ce-mi plâng ciudatele romanţe

Mai trist de cum le plânse ieri,

Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri...

ACELEI CARE VA VENI

De unde vii,

Şi-n care preafericită ţară

Văzuşi lumina zilei ― tu, albă ca şi-o zi?...

Şi ce nebune vânturi spre mine te purtară,

Ce barcă rătăcită te-aduse pân-aci?...

De ce plecaşi din ţara, în care palmierii

Tremurătoare umbre îşi culcă pe nisip?

Nu-ţi fu de-ajuns pustiul cu lacrimile serii,

Şi nu găsişi pe-aiurea să-ţi plimbi frumosul chip?

Or nu ştiuşi că-n ţară la mine

Nu-s nici cânturi,

Nici flori de lămâiţă?...

Amanţii şi-au vândut

Orgiilor,

Şi corpul,

Şi sfintele avânturi,

Şi-azi totu-i mort şi putred în carcera de lut!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu mâini subţiri şi albe, ca mâinile de sfântă

Pictată pe-un perete de templu bizantin

Şi ochi pătaţi de-otrava privirii ce-nspăimântă ―

Ochi verzi ca apa moartă

Şi morţi ca negrul spleen ―

Venişi, aducătoareo de cântec şi lumină,

Să-mi uşurezi povara fatalului Calvar,

Să-mi reclădeşti o lume cu-o boltă mai senină

Şi să mă smulg din gheara supremului coşmar...

Dă-mi mâna dar şi du-mă cu tine,

Du-mă-n ţara

În care palmierii ― stăpâni peste pustiu ―

Cu braţele deschise ne vor primi-n Sahara

Iubirilor născute din goluri de sicriu!...

ROMANŢĂ FĂRĂ MUZICĂ

Que la mort ne nous ait qu’ivres

morts de nous-mêmes.

JULES LAFORGUE

În tine-mi pun toată speranţa

Şi-ţi zic:

― De-acum pentru mine fii totul,

Iar eu

Voi fi pentru tine acelaşi ateu,