De cei ce le-ancorau cu grijă pe coasta-Antilelor bogate

Şi-n urmă le-ndreptau cu grabă ―

Ca nişte păsări albe-n zbor ―

Din insula San-Salvador

Spre Spania ―

Spre taciturnul şi lacomul Escurial!

OCTOMBRE

În parcul presărat cu statui

De Nimfe,

Fauni

Şi Silvani,

De-a lungul celor trei alei

De plopi,

De tei

Şi de castani,

Pe băncile vopsite-n verde

Şi pe nisipul galben-şters,

Multicolorele covoare de frunze veştede s-aştern

În ritmul vântului de toamnă,

Ca-n ritmul unui ultim vers ―

Un vers cu care se sfârşeşte un cânt

Dintr-un Poem etern.

Octombre ― curtizana pală, cu-obraji fardaţi

Şi buze supte ―

Octombre ― amanta celor care pornesc

Să nu se mai întoarcă ―

Octombre-a poposit în parcul cu-alei cotite

Şi-ntrerupte

De visătoarele bazinuri,

Pe-albastrul cărora ― o barcă ―

O frunză veştedă şi-aşteaptă întârziatele surori...

O!... Ne’ntrerupta disonanţă de schingiuiri

Ce-ţi dă fiori!...

O!... Nesfârşitele regrete abia şoptite!...

Cine trece

Prin parcul presărat cu statui,

De-a lungul celor trei alei,

Se-nduioşează ca de plânsul idolatratelor femei!...

Şi-n parcul unde altădată veneau Boemii să-şi aştepte

Necredincioasele Boeme ―

Acelaşi parc ce-ţi pare şi-astăzi

O filă ruptă din romanul nemuritorului Murger ―

Îşi pleacă braţele uscate,

Precum prin albele spitale

Îşi pleacă braţele bolnavii ce plâng ―

Şi nu ştiu pentru ce...

Şi-n timp ce vântu-i smulge fardul

Şi-l spulberă în largi spirale,

Octombre ― curtizana pală ―

Coboară ultimele trepte!...