M-avânt din nou în infinit...
Şi convertit
De dragul unei simple jucării,
M-agăţ cu mâinile de astrul
Ce ca un pescăruş rănit
Îşi moaie aripa-n albastrul
Crepuscularei agonii!...
SOSESC CORĂBIILE
lui Krikor Zambaccian
Sosesc corăbiile,
Vino,
Să le vedem cum intră-n port ―
Să le vedem cum, obosite de-atâta luptă cu furtuna,
Îşi lasă ancorele grele să cadă una câte una,
Aşa cum fiecare parcă şi-ar îngropa câte un mort!...
Sosesc cu pânzele umflate,
Ca nişte sânuri de femeie
Pe care-o buză pătimaşă le-a-nvineţit de sărutări,
Şi parcă-aduc cu ele toată splendoarea vechilor serbări
În cinstea lui Neptun ―
Temutul stăpân al Mărilor Egee.
Sosesc din larg, misterioase,
Ca nişte semne de-ntrebare...
Nu ştim din care fund de lume ―
Din răsărit,
Sau din apus ―
Dar ştim că ori de unde pleacă
Ne-aduc veşti noi şi-ndestulare...
Sosesc corăbiile...
Vino,
Să le-ntrebăm ce ne-au adus!...
ROMANŢA CELOR TREI CORĂBII
Porniră cele trei corăbii...
Spre care ţărm le-o duce vântul?...
Ce porturi tainice,
Ascunse cercetătoarelor priviri,
Le vor vedea sosind mânate de dorul tristei pribegiri?...
Ce valuri nemiloase,
Mâine,
Le vor deschide-n drum mormântul?...
Porniră cele trei corăbii, purtând în pântecele lor
Grămezi de aur,
Chihlimbare,
Smaralde verzi
Şi-opale blonde;
Iar sus, pe bord,
Tristeţea-acelor romanţe veşnic vagabonde,
Cântate,
Azi, în drum spre Poluri,
Iar mâine-n drum spre-Ecuator!...
