Sfinxului,
Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept...
Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis ―
Nu de oameni,
Ci de mâna ne’ntrupatelor dorinţi ―
Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plină numai de cumunţi!...
Ocoleşte-mă cu groază...
Dar opreşte-te deoparte,
Să mă poţi privi de-a-ntregul
Şi să-mi spui ce vezi...
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte
Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt!
ROMANŢA MORTULUI
Paznicul mi-a-nchis cavoul
Şi-am rămas afară-n ploaie...
Paznicul mi-a-nchis cavoul
Şi-am rămas să-mi plimb scheletul
Pe sub sălciile ude,
Ce mă cheamă
Şi se-ndoaie
Să-mi sărute golul negru ce-mi pluteşte în orbite,
Să-mi sărute alba frunte ―
Fruntea ce-mi ştia secretul
Aiurărilor trăite ―
Şi să-mi şteargă de pe oase picăturile de ploaie...
Paznicul mi-a-nchis cavoul şi-am rămas în ploaie-afară.
Şi-am rămas să-mi plimb scheletul printre albele cavouri
Unde-ai noştri dorm în paza lumânărilor de ceară ―
Şi-am rămas să-mi plimb scheletul pe potecile pustii
Şi pe crucile de piatră să citesc ce-au scris cei vii.
Şi-am citit...
Din depărtare, vântul mi-aducea ecouri
Ne’nţelese, de orchestră
Şi de voci ce cântă-n cor ―
Cei ce-aveau să moară mâine
Beau în cinstea morţilor!...
Vântul mi-aducea ecoul bucuriilor din lume
Iar „regretele eterne” scrise-n josul unui nume
