Şi-acest biet pelerin sunt eu!...

SONET

În ţara mea, tot cerul pare-o pată

De sânge, scurs din rana unui soare,

Ce-abia-şi deschide ochii-n zări; şi moare

Ca cei muşcaţi de-o gură-nveninată!

În ţara mea, pe marea frământată

În aiurări de vânturi funerare,

Nu vezi plutind corăbii albe-n zare

Purtând pe bord plecaţii de-altădată!...

În ţara mea nu-s flori ca-n altă ţară

Şi cântece de dragoste nu sunt;

Şi-n ţara mea ― tăcuţi ca-ntr-un mormânt ―

Cei vii şi-aşteaptă rândul ca să moară;

Pe câtă vreme morţii... Cine ştie?...

Aşteaptă-o zi ca-n alte ţări să-nvie!...

PELERINII MORŢII

E cârciuma plină de oameni străini ―

De oameni tăcuţi ce vin de departe,

De unde ei singuri să spună nu ştiu...

De unde veniţi, pelerini?

Din care cetate cu porţile sparte

Din care pustiu?...

De unde veniţi, pelerini?

De unde veniţi cu sandalele rupte,

Cu hainele zdrenţe şi feţele supte,

Şi albe, de parcă

Vă temeţi ca pumnul de care fugiţi

Să nu vă ajungă şi iar să vă-ntoarcă

În ţara în care n-aţi vrut să trăiţi?...

Cu ochii albaştri, ca-albastrul senini,

De unde veniţi, pelerini?...

Ei tac...

Să răspundă nici unul nu vrea;

Iar cârciuma pare o criptă,

Şi-n ea

Tăcuţii străini, cu sandalele rupte,

Cu hainele zdrenţe şi feţele supte,

Cu braţele goale şi umerii goi,

Îşi trec de la unul la altul paharul,

Şi-n flacăra scurtă ce-o scapără-amnarul

Par nişte strigoi...

― Hei!... Mute fiinţe,

Bizari pelerini,

Cu ochii albaştri, ca-albastrul senini,

Spre care cetate pornirăţi ― armată

De oameni cu cranii şi mâini de schelete,

Cu feţele albe ca albul perete

Şi gura-ncleştată?

Ei tac...