Ce vrei?

Dar vocea-ţi la vederea demonicelor chei

Se stinge cu sfiala luminii pe-nnoptate...

― Cine-i acolo?

― Nimeni...

― De unde vii?

― Nu ştiu...

― Ce vrei?

― Nimic...

Şi vocea ce-ţi răspunde timidă, deşi-ţi pare

Că-i vocea ta,

Simţi totuşi că nu are

Nici zborul,

Nici căldura din vocea de om viu.

E vocea ta ―

E vocea tăcerii ce cuprinde

Întreaga balustradă a naltului balcon,

Ca şi o funerară făclie ce s-aprinde

În mâna unui Rege

Şi-n preajma unui Tron.

Şi-n timp ce-n poarta veche trei lovituri te cheamă

Ca trei refrenuri triste de cântece uitate ―

În timp ce-ai vrea să afli în poartă cine-ţi bate ―

Adormi, proptindu-ţi fruntea pe cheile de-aramă

Păstrate-n negre turnuri de piatră, crenelate...

ROMANŢA CORBULUI

Pe ţărmul nalt şi drept ―

Hotarul, de unde-ncepe necuprinsul

Imperiu-al apelor albastre

Cu-atâtea felurimi de pete,

Al apelor ce dimineaţa sunt verzi,

Iar seara violete ―

Un corb a poposit spre seară,

Şi-aşa, cum stă pe malul mării,

Orbit de-albastrele noianuri,

Muiate-n purpura-nserării,

Parcă-i sositul care-aşteaptă să vină şi-alţi întârziaţi...

Şi-n seara-aceea-n care-apusul

Părea mai trist ca-n alte seri,

Iar soarele părea că pleacă să nu mai vină niciodată,

M-am dus să-mi plimb pe ţărm urâtul

Şi biata-mi inimă,-mbibată

De-amaru-otrăvilor sorbite din gura-amantelor de ieri...

Dar corbul mi-a ieşit în cale

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe ţărmul mării nalt şi drept,

Ca şi pe-o margine de groapă,

Veghea un cioclu-naripat,

Şi cioclul m-a privit o clipă,

A dat din aripi