Într-o cupă albă, plină

Cu vin verde de cucută.

Şi pe cea din urmă treaptă

Am îngenuncheat

Şi-am plâns ―

Căci pe cea din urmă treaptă,

Ca-ntr-o carte înţeleaptă,

Am citit în fundul cupei

Naufragiul ce m-aşteaptă!...

ROMANŢA ZILELOR DE IERI

Taci,

Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate

În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...

Taci,

Să nu-mi deştepţi în suflet tragediile jucate

În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!

Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,

Treci tăcut ca cel ce-şi pune mâinile-n cruciş pe piept,

Şi să nu mă chemi pe nume ―

Să-mi deştepţi din piatră chipul

Sfinxului,

Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept...

Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis ―

Nu de oameni,

Ci de mâna ne’ntrupatelor dorinţi ―

Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris

De nebunul din cetatea plină numai de cumunţi!...

Ocoleşte-mă cu groază...

Dar opreşte-te deoparte,

Să mă poţi privi de-a-ntregul

Şi să-mi spui ce vezi...

Eu sunt

Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte

Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt!

ROMANŢA MORTULUI

Paznicul mi-a-nchis cavoul

Şi-am rămas afară-n ploaie...

Paznicul mi-a-nchis cavoul

Şi-am rămas să-mi plimb scheletul

Pe sub sălciile ude,

Ce mă cheamă

Şi se-ndoaie

Să-mi sărute golul negru ce-mi pluteşte în orbite,

Să-mi sărute alba frunte ―

Fruntea ce-mi ştia secretul

Aiurărilor trăite ―

Şi să-mi şteargă de pe oase picăturile de ploaie...

Paznicul mi-a-nchis cavoul şi-am rămas în ploaie-afară.

Şi-am rămas să-mi plimb scheletul printre albele cavouri

Unde-ai noştri dorm în paza lumânărilor de ceară ―