Şi-apoi ne lasă când pricepe
Că noi i-am tălmăcit cuvântul!...
Plutim spre răsăritul lumii,
Plutim spre prima dimineaţă!...
Şi bricul alb
Sfâşie-n două covorul apelor albastre,
Lăsând în urma lui o dâră de spumă creaţă,Ce se-ntinde
Ca şi o punte nesfârşită,
Pe care sufletele noastre
Se vor întoarce-acasă-n ziua
Când uraganele ne-or vinde!...
Şi-aşa, pluti-vom toată ziua...
Şi-aşa, pluti-vom noaptea toată...
Şi-aşa, pluti-vom vreme multă ―
Căci „prea multă” nu e niciodată,
Când ne-ndreptăm spre „Insula enigmă”,
În care nu ştim nimeni încă, ce va fi ―
Dar ştim cu toţii că-ntr-o bună zi,
Noi, cei născuţi din tată-n fiu navigatori,
Vom acosta la rândul nostru-nvingători...
Şi-atunci ―
Stăpânii Mării Negre noi vom fi!...
ROMANŢA MARILOR DISPĂRUŢI
lui Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu
Noi suntem morţi de mult...
Voi ne-aţi uitat ―
Şi ne-aţi uitat că nu ne mai vedeţi.
Dar noi din umbra negrilor pereţi
Adeseori ieşim să vă-întâlnim,
Şi-n visurile noastre retrăim,
Ca şi-n viaţă,
Câte-un vers ciudat
Din marele Poem, pe care voi
Ni l-aţi plătit cu bulgări de noroi”...
Noi suntem morţi...
Şi totuşi, când pornim
Spre lumea voastră ― lumea celor vii ―
În negrul gol al craniilor reci,
Noi,
Ca şi voi,
