Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.
Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântaţi că-n urma noastră
Zări-vom pe-alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Şi râd că nu-i putem opri...
Da...
Va veni şi ziua-n care vom obosi,
Şi va veni
Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care nimeni n-o cunoaşte...
Şi-atunci, privind un urma lor ―
Ca cei ce n-au nimic să-şi spună
Când nu-şi pot spune tot ce vor ―
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!...
SPRE INSULA ENIGMĂ
lui N. M. Condiescu
Un şuierat prelung salută ivirea zorilor...
În larg,
Un strop de purpură pătează-albastrul violet almării,
Pe bric,
Lumina roşie se stinge în vârful primului
catarg,
Şi-n locul ei, pe sfori, se-nalţă pavilioanele...
E ziuă!...
Şi mateloţii se deşteaptă pe bord,
Şi ancorele grele
Apar cu ghearele-ncleştate,
Ca nişte fiare-nfometate...
Şi bricul alb se mişcă-alene
Cu graţia unei sirene
