La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!...
SPRE INSULA ENIGMĂ
lui N. M. Condiescu
Un şuierat prelung salută ivirea zorilor...
În larg,
Un strop de purpură pătează-albastrul violet almării,
Pe bric,
Lumina roşie se stinge în vârful primului
catarg,
Şi-n locul ei, pe sfori, se-nalţă pavilioanele...
E ziuă!...
Şi mateloţii se deşteaptă pe bord,
Şi ancorele grele
Apar cu ghearele-ncleştate,
Ca nişte fiare-nfometate...
Şi bricul alb se mişcă-alene
Cu graţia unei sirene
Ce se răsfaţă-n plasa de inele
Şi de brăţări lichide,
Ce dispar
Pe poarta larg deschisă lângă far!...
Adio, port...
Adio, cuib de veselie trecătoare...
Adio, cabareturi...
Adio, dansatoare...
Adio, ciocnet de pahare...
Adio, tot ce-a fost...
Adio!...
De-acum, pornim...
Pornim din nou...
Pornim!...
Şi-n urma noastră, marea
Îşi împleteşte respirarea
Cu al sirenelor ecou ―
Eternul nostru semn de întrebare!...Iar mai târziu
Sărmanul port
Abia-şi mai lămureşte-n zare
Conturul alb,
Ca şi-un cavou
Din care morţii-ncep să-nvie!...
Şi bricul nostru-i primul mort
Care-a-nviat,
Înveşmântat
În alb,
De sus şi până jos,
Ca şi Cristos!...
Suntem departe ―
