Şi-n cale
Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur,
Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură,
Veniţi în jurul meu degrabă,
Şi-n cântul lirelor de aur,
Porniţi cu mine împreună
Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi
Şi şanţuri feodale,
Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi...
Veniţi cu toţii cât mai e vreme,
Şi mai puteţi cânta ―
Veniţi!...
Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii
Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii!
Iar cânturile voastre ―
Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine ―
Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!...
Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Era prin anul una mie şi nouă sute opt ― îmi pare.
LA POARTA CELOR CARE DORM
lui Dimitrie Anghel
Hei, cântăreţ!...
Opreşte-ţi truditul pas...
Nu ştii
Că-aci-i sfârşitul celor ce-au început cei vii?...
Şi nu ştii că-n grădina din dosu-acestei porţi
Începe, nouă, lumea sfârşită de cei morţi?...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Eşti obosit ― se vede
Ce drumuri prăfuite
Bătătorişi, sărmane cercetător prin stele
De frumuseţi bizare şi armonii smintite?
Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele,
Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.
Vezi poarta-aceasta verde?
E poarta mea...
De vrei
Să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei
Sub care zac tăcute părerile de rău,
