Da... departe!...

Şi vântul mării ne sărută

Pe frunte,

Pe obraji,

Pe gură...

Şi parcă ne cunoaşte, vântul ―

Cu nevăzutele lui braţe ne-arată drumul

Şi ne-nvaţă

Să ne ferim de sfatul zării,

Căci zarea-i veşnic prefăcută...

Şi-apoi ne lasă când pricepe

Că noi i-am tălmăcit cuvântul!...

Plutim spre răsăritul lumii,

Plutim spre prima dimineaţă!...

Şi bricul alb

Sfâşie-n două covorul apelor albastre,

Lăsând în urma lui o dâră de spumă creaţă,Ce se-ntinde

Ca şi o punte nesfârşită,

Pe care sufletele noastre

Se vor întoarce-acasă-n ziua

Când uraganele ne-or vinde!...

Şi-aşa, pluti-vom toată ziua...

Şi-aşa, pluti-vom noaptea toată...

Şi-aşa, pluti-vom vreme multă ―

Căci „prea multă” nu e niciodată,

Când ne-ndreptăm spre „Insula enigmă”,

În care nu ştim nimeni încă, ce va fi ―

Dar ştim cu toţii că-ntr-o bună zi,

Noi, cei născuţi din tată-n fiu navigatori,

Vom acosta la rândul nostru-nvingători...

Şi-atunci ―

Stăpânii Mării Negre noi vom fi!...

ROMANŢA MARILOR DISPĂRUŢI

lui Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu

Noi suntem morţi de mult...

Voi ne-aţi uitat ―

Şi ne-aţi uitat că nu ne mai vedeţi.

Dar noi din umbra negrilor pereţi

Adeseori ieşim să vă-întâlnim,

Şi-n visurile noastre retrăim,

Ca şi-n viaţă,

Câte-un vers ciudat

Din marele Poem, pe care voi

Ni l-aţi plătit cu bulgări de noroi”...

Noi suntem morţi...

Şi totuşi, când pornim

Spre lumea voastră ― lumea celor vii ―

În negrul gol al craniilor reci,

Noi,

Ca şi voi,