Ce vrei?
Dar vocea-ţi la vederea demonicelor chei
Se stinge cu sfiala luminii pe-nnoptate...
― Cine-i acolo?
― Nimeni...
― De unde vii?
― Nu ştiu...
― Ce vrei?
― Nimic...
Şi vocea ce-ţi răspunde timidă, deşi-ţi pare
Că-i vocea ta,
Simţi totuşi că nu are
Nici zborul,
Nici căldura din vocea de om viu.
E vocea ta ―
E vocea tăcerii ce cuprinde
Întreaga balustradă a naltului balcon,
Ca şi o funerară făclie ce s-aprinde
În mâna unui Rege
Şi-n preajma unui Tron.
Şi-n timp ce-n poarta veche trei lovituri te cheamă
Ca trei refrenuri triste de cântece uitate ―
În timp ce-ai vrea să afli în poartă cine-ţi bate ―
Adormi, proptindu-ţi fruntea pe cheile de-aramă
Păstrate-n negre turnuri de piatră, crenelate...
ROMANŢA CORBULUI
Pe ţărmul nalt şi drept ―
Hotarul, de unde-ncepe necuprinsul
Imperiu-al apelor albastre
Cu-atâtea felurimi de pete,
Al apelor ce dimineaţa sunt verzi,
Iar seara violete ―
Un corb a poposit spre seară,
Şi-aşa, cum stă pe malul mării,
Orbit de-albastrele noianuri,
Muiate-n purpura-nserării,
Parcă-i sositul care-aşteaptă să vină şi-alţi întârziaţi...
Şi-n seara-aceea-n care-apusul
Părea mai trist ca-n alte seri,
Iar soarele părea că pleacă să nu mai vină niciodată,
