Cu pumnii-ncrucişaţi pe piept.
Din somnul fără deşteptare
Aş vrea să nu mă mai deştept...
Cei ce-au pornit ’naintea mea,
Bătătorind poteca lungă,
Şi-au năzuit ce nu era
În rostul vieţii scris s-ajungă,
Cei ce-au pornit, cu mii de ani
’Naintea mea, pe-acelaşi drum,
Au adormit pe sub castani
Demult,
Şi dorm uitaţi şi-acum.
Şi dintre cei porniţi cândva,
Mânaţi ― spre-aceleaşi înnorate
Şi mute zări ― de-aceeaşi stea.
Un singur pelerin mai bate
La poarta liniştii...
El pare
Că,-ndurerat ca Prometeu,
E mort de mult şi... tot nu moare ―
Şi-acest biet pelerin sunt eu!...
SONET
În ţara mea, tot cerul pare-o pată
De sânge, scurs din rana unui soare,
Ce-abia-şi deschide ochii-n zări; şi moare
Ca cei muşcaţi de-o gură-nveninată!
În ţara mea, pe marea frământată
În aiurări de vânturi funerare,
Nu vezi plutind corăbii albe-n zare
Purtând pe bord plecaţii de-altădată!...
În ţara mea nu-s flori ca-n altă ţară
Şi cântece de dragoste nu sunt;
Şi-n ţara mea ― tăcuţi ca-ntr-un mormânt ―
Cei vii şi-aşteaptă rândul ca să moară;
Pe câtă vreme morţii... Cine ştie?...
Aşteaptă-o zi ca-n alte ţări să-nvie!...
PELERINII MORŢII
E cârciuma plină de oameni străini ―
De oameni tăcuţi ce vin de departe,
De unde ei singuri să spună nu ştiu...
