Porniră cele trei corăbii...
Şi-abia se mai zăresc ―
Se-ngroapă
În golul zărilor pătate de violetul înserării;
Iar albul pânzelor întinse,
În cenuşiul depărtării,
Zideşte trei mausoleuri în care dorm cei duşi pe apă.
Porniră cele trei corăbii...
Şi-n urma lor rămase portul,
Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfinţit,
Şi-n urma lor,
Pe cheiul umed,
Un singur albatros rănit
Mai stă de pază,
Ca Maria,
Venită să-şi vegheze mortul!...
ROMANŢA CELOR TREI GALERE
lui Horia Oprescu
În rada portului,
La cheiul pe care astăzi cresc castanii,
În rada portului, ce pare o lacrimă-a Mediteranei,
Dorm trei galere ancorate de zeci de ani,
Dorm trei galere,
Ce poartă-n pupe încrustate
Trei nume spaniole:
Xeres,
Estremadura
Şi-Alicante...
Dorm tristele galere...
Anii
Le-au putrezit pe jumătate,
Şi lanţul ancorelor grele
Le-a ruginit de mult în apă.
Furtunile fără de număr
Le-au înecat răzbunătoare
Matrozii, unii după alţii,
Iar căpitanii
Dorm fiecare-n câte-o groapă
Săpată-n câte-un fund de mare!...
Şi-aşa cum dorm, nedespărţite ―
Ca trei tovarăşe de luptă,
Ca nişte suveniruri smulse îndepărtatului trecut ―
Par trei sicriuri profanate
Din care morţii-au dispărut
Cu-ntregile comori de aur
Şi pietre scumpe ―
Adunate
De cei ce le mânau pe-Atlantic,
Din ţărm în ţărm,
Din val în val,
