Privesc
Ne’ncrezători spre soare ―
Bizar necunoscut ―
Pe care întâia oară acum parcă-l zăresc.
Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut,
Cu scările tocite
Şi sălile pătrate,
Prin care paşii parcă vorbesc de cei de ieri ―
De cei aduşi pe braţe
Şi scoşi întinşi pe spate,
De cei trecuţi de pragul supremei mângâieri.
Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!...
Ferestrele deschise spre soare parcă vor
Să strângă-n braţe-ntreaga căldură
Şi lumină.
În timp ce condamnaţii tăcuţi, din patul lor,
Fac semne desperate...
Şi doza de chinină
Alunecă pe gâtul pierduţilor
Ce vor
Să-şi schimbe-apropiatul sfârşit în început.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!...
PASTEL MECANIC
lui George Oprescu
Monocromia dezolantă a unei dimineţi ploioase
Mângâie agonia tristă, dar gravă-a unui tren de marfă,
Ce-şi fluieră impertinenţa prin trei supape ofticoase
Şi urcă panta-n resemnarea bemolilor ce mor pe harpă
Într-o capelă funerară.
Cu miros de făclii de ceară
Şi vagi parfumuri de tămâie,
Eau de Cologne
Şi chiparoase.
Pe Valea Oltului
Sau poate pe Valea Prahovei...
Decorul
E-acelaşi peste tot când plouă.
Şi-aceleaşi agonii profane
Schiţează orice tren de marfă
Când vrea să calchieze zborul
Expreselor ce urcă panta cu graţii de aeroplane!...
Aceleaşi agonii banale
Şi-acelaşi trio de semnale
Imploră mila dimineţii
Şi plictiseşte călătorul...
Monocromie verde:
Munţii şi brazii par de mucava ―
E pastişarea dezolării şi-a neputinţei animale,
