În portul blond, ca-ntr-un gheţar enorm,
Autohtonii tremură... şi-adorm!...
PRIN GĂRILE CU FIRME-ALBASTRE
lui Emil Gârleanu
Tristeţea trenului ce pleacă
Noi n-am trăit-o niciodată,
Căci ― călători ades cu trenul
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc ―
Doar trenul pleacă!...
Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!...
Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbeşte,
Şi-n forţa aburilor cântă
Viteza roţilor ce creşte...
Doar trenul singur se frământă,El singur urcă
Şi coboară ―
Reptilă neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Şi glas de cobe ce-nspăimântă!...
Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veşnică povară.
El singur poartă mai departe
Pachetele-omeneşti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluş capitonate!...
Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor „ad-hoc”,
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuţi să stea pe loc...
El singur,
El,
Şi numai trenul,
Creează-n urma lui distanţa
Monotonia
Şi refrenul
Din care ne-adăpăm speranţa
