Cine-o să le-arate calea iahturilor călătoare?...
Cine-o să ne-adoarmă-n inimi teama zilelor de-apoi?....
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi mulţimea-nspăimântată
Spre clopotniţele aprinse
Se-ndrumează grupuri-grupuri...
Cei Cuminţi privesc plângând ―
Plâng ca resturile unei colosale-armate-nvinse ―
Iar Nebunul stă deoparte şi zâmbeşte fredonând:
― Götterdämmerung!...
LA UMBRA CRUCILOR DE LEMN
Trei cruci de lemn,
Trei cruci enorme de lemn, vopsit cu trei culori,
Păzesc pe marginea şoselei fântâna celor credincioşi...
Trei cruci, pe marginea şoselei,
Cu gesturi largi de mâini bolnave,
Opresc din drum pe călători
Şi parcă-s trei spânzurători
De care-atârnă trei Cristoşi!...
Or, într-o zi,
Împinşi de-acelaşi fatal şi funerar îndemn ―
Ca două-armate, puse una în faţa alteia ― Cuminţii
Se întâlniră cu Nebunii ―
Copiii morţilor de mâine se întâlniră cu părinţii,
Şi-armatele-ncepură lupta la umbra crucilor de lemn.
Deoparte, flutura stindardul Credinţei ―
Alb,
Curat,
Ca albul curat al florilor de nufăr ―
Iar tricolorul Nebuniei, închis cu grijă-n câte-un cufăr
De craniu omenesc,
Sta gata să-şi desfăşoare tricromia
La cea dintâi îngenuncheare a albului imaculat...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi-ntr-un târziu ―
Târziu detot, când luna-ţi pare o caravană-ntr-un pustiu ―
În locul crucilor ce-alt’dată opreau din drum pe călători
Se deschideau trei gropi enorme...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
