Deştept măturătorii albelor oraşe

Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne...

Dau fluviilor graţii de reptile,

Dau mărilor priviri fosforescente,

Iar munţilor din zare, aspecte de gorile,

Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.

Dau fructe noi smochinilor uscaţi,

Dau bronzului figură omenească,

Iar Regilor ―

Pe socluri de marmură-nşiraţi ―

Poruncitoare gesturi, ca-n veci să

poruncească.

Iar când cobor,

Când calda-nfiorare

Se zbate-n cupa recelui repaos,

Azvârl sămânţă nouă în vechile tipare

Şi-ascult Perpetuarea cum fredonează-n haos!...

GLASUL MORILOR

lui Grigore Tăuşanu

Glasul morilor de apă,

Glasul morilor de vânt,

Glasul morilor severe care macină Romanţa

Zilelor de mâine,

Glasul dătător de pâine,

Care-mbracă-n alb veşmânt

Năzuinţa şi speranţa.

Glasul morilor severe care-ngroapă

Şi dezgroapă

De sub piatră-acelaşi Cânt,

Glasul morilor de apă,

Glasul morilor de vânt,

Să-l asculţi de dimineaţă, până-n seară,

Ore-ntregi şi zile-ntregi,

Să-l asculţi supus ca-n clipa când vorbeşte inspirarea

Să-l cunoşti,

Să-l înţelegi,

Să-l înveţi pe dinafară

Şi să-l cânţi şi tu cu apa,

Şi să-l cânţi şi tu cu vântul,

Căci e glasul-n care Cântul

Plămădeşte-ndestularea!...

Iar când noaptea amuţeşte glasul morilor,

Târziu,

Când prin scocuri, nemişcată, apa doarme ca-n sicriu,

Când prin aripi vântul trece cu aceeaşi nepăsare

Suverană,

Ca prin pânza zdrenţuită-a unei nave,

Şi când piatra morii-ţi pare

O pecetie domnească

Dezgropată din arhiva prăfuitelor hrisoave,