Cei ce n-au avut nici minte,
Nici credinţă,
Nici repaos,
Nici răbdarea să-şi aştepte termenul obştesc al vieţii.
Mă-nfăşor în rozul-verde,
În albastrul-violet,
Şi în aurul din soare,
Şi-ntr-o clipă mă preschimb
Într-un nimb enorm ―
Un nimb
Preursit să-mbrace fruntea primului Anahoret.
Mă topesc cu amintirea unei vieţi trăite-n somn,
Mă-ntregesc cu nostalgia primelor îmbrăţişări,
Şi din cele două forme ―
Cea de azi
Şi cea de ieri ―
Mă-ntrupez în al veciei şi-al imensităţii Domn!...
Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit ―
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Şi în cânt.
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit...
Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit.
TREC VAGABONZII
lui George Arghirescu
Trec vagabonzii,
Trec stăpânii grădinilor fără stăpâni,
Trec antipozii fericirii patriarhalilor bătrâni,
Trec anonimii omenirii,
Trec corifeii poeziei şi preistoricii gândirii,
Trec regii primului dezastru şi-nvinşii primului regret,
Trec vagabonzii ―
Parodia nedumeririi lui Hamlet.
Voi nu i-aţi cunoscut nici unul,
Dar ei pe voi v-au cunoscut,
Ei ― cei goniţi de câinii voştri ―
V-au cunoscut
Când v-au cerut
Ce nu le-aţi dat,
Voi ― sclavii primei ruşini şi-ai primului păcat...
Trec vagabonzii ― însetaţii de cer,
De mări
Şi de păduri...
Voi ce-i priviţi cum trec pe-alături de voi,
Nepăsători
Şi orbi,
