Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: „Nu”.
ECCE HOMO
Mie
Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape ―
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...
Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii ―
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...
Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole ―
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.
Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres ―
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne’nţeles!...
ALEA JACTA EST
lui Iser
Am plecat...
Necunoscutul mi-a zis: „Vino, te aştept”.
Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare
Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept
Pragul vechilor legende
Mâzgălite la-ntâmplare
Pe un colţ de pergament!...
Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi,
Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ...
Şi ce-ncet mă duce vântul ―
Parcă-ar duce la mormânt
Cel din urmă mort al lumii,
Cel mai singur dintre morţi.
Mă-nfăşor în atmosfera cimitirelor din haos...
Câte sunt?...
Nu le ştiu decât noctambulii
Şi poeţii ―
