Or, într-o zi,
Împinşi de-acelaşi fatal şi funerar îndemn ―
Ca două-armate, puse una în faţa alteia ― Cuminţii
Se întâlniră cu Nebunii ―
Copiii morţilor de mâine se întâlniră cu părinţii,
Şi-armatele-ncepură lupta la umbra crucilor de lemn.
Deoparte, flutura stindardul Credinţei ―
Alb,
Curat,
Ca albul curat al florilor de nufăr ―
Iar tricolorul Nebuniei, închis cu grijă-n câte-un cufăr
De craniu omenesc,
Sta gata să-şi desfăşoare tricromia
La cea dintâi îngenuncheare a albului imaculat...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi-ntr-un târziu ―
Târziu detot, când luna-ţi pare o caravană-ntr-un pustiu ―
În locul crucilor ce-alt’dată opreau din drum pe călători
Se deschideau trei gropi enorme...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi tricolorul Nebuniei adăpostea pe-nvingători!...
O, NU TE-APROPIA DE MĂNĂSTIRE!
Ascultaţi cum sună clopotele-n turlă ―
În turla albă-a negrei Mănăstiri ?...
Ascultaţi cum sună clopotele-n turlă,
Ca haitele de lupi flămânzi ce urlă ?...
O, nu te-apropia de Mănăstire,
Căci crucea ei
Şi negrele-i zidiri
N-adăpostesc nici pace,
Nici iubire!
O, nu te-apropia de Mănăstire
Şi nu te-ncrede glasului din turlă!
Ascunde-ţi ochii-n palme
Şi te-ndreaptă
Spre alt Profet decât spre cel de ieri ―
Ce-ţi pasă dacă nu ştii ce te-aşteaptă
Când ce te-aşteaptă nu-i scris nicăieri?
De vrei, ridică-ţi braţele spre soare
Şi, dacă poţi, învaţă de la el
Ce-i fericirea vieţii viitoare...
De vrei, ridică-ţi braţele spre soare,
Şi, dacă poţi, prefă-te-n Ariel!...
O, nu te-apropia de Mănăstire,
Căci crucea ei
Şi negrele-i zidiri
N-adăpostesc nici pace,
Nici iubire!
O, nu te-apropia de Mănăstire,
Căci clopotele care sună-n turlă
