Sunt haitele de lupi flămânzi ce urlă!...

DE VORBĂ

CU MINE ÎNSUMI

(1913)

Lui Tilică Ioanid

DE VORBĂ CU MINE ÎNSUMI

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate

Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,

Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate ―

Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,

Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt’dată pătate de rugină

Azi par mai sclipitoare decât oricând,

Iar spada,

Încrucişată-n luptă de-atătea ori,

E plină

De sângele netrebnic al celor ce cad prada

Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:

― De ce mă minţi

De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare

Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,

Că-n gestul tău palpită străvechile altare,

Iar vasta catedrală, zidită de părinţi,

Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,

O poţi schimba-ntr-o clipă,

De nu ţi-ar fi ruşine

De bărbile lor albe,

De mine

Şi de tine?

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:

― De-atâţia ani,

De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,

De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut

Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut

Surâs ―

Citit pe buze de josnici curtezani?

De ce din armonia supremelor cântări

Azi nu se mai aude decât grozavul urlet

Al celor ce se-neacă în descărcări de tunet

Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică

Să mai vorbesc cu mine,

Şi-mi zic:

― Ascultă, frate,

Ascunde-ţi rana,

Uită c-ai fost rănit şi tu ―

Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică ―