Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit ―
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.
Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu ―
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine ―
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!
CELEI ÎNVINSE
Ce glas de clopot ―
O!... Ce glas de clopot spart şi răguşit!...
Nu-l mai cunoşti?
E-acelaşi glas ce ţi-a urat ― sunt ani de-atunci ―
„Bine-ai venit!
Ţi-aduci aminte cum suna
Ca-ntr-un ajun de sărbătoare?
Suna ca-n zilele când moare
Cineva!...
Suna ca şi-azi ne’ncrezător
În viitorul morţilor!...
Ascultă-l bine ―
Tu, ce porţi în păr cununi de flori crescute
Pe ţărmul mărilor străine,
Ascultă-l bine ―
Tu, ce porţi în ochi opalele-ntristării
