Ca nişte regi Oedipi,

Fiţi mândri

Că-n negrul vostru stol de corbi

S-au coborât de unde nu ştiţi

Şi-aceşti câţiva răzleţi vulturi...

Fiţi mândri şi le-ntindeţi mâna,

Şi dacă v-o resping scârbiţi,

Voi ― umiliţi ―

Îngenuncheaţi ca-n faţa unor atotputernici iertători,

Căci vagabonzii sunt enigma eternului „de-atâtea ori”,

Şi ei de-atâtea ori vă iartă,

De câte ori îi necinstiţi!...

NOCTURNĂ

lui Eugen Lovinescu

Ce cap de Rege-Saltimbanc părea azi-noapte luna!

Un negru nor, ce desemna pe cer o spadă de Toledo

Mânat de vânt, s-apropia

De saltimbancul ce râdea...

Dar Regele-aştepta furtuna

Ca şi Polonius, tăcut şi nemişcat după perdea...

O spadă-ntinsă ameninţa regatul stelelor etern ―

Şi totuşi, Regele râdea...

Râdea vois,

Deşi pe cer,

Învinse, stelele piereau ―

Piereau ca cei îngenuncheaţi

În faţa celor ce nu iartă,

Ca luptătorii dezarmaţi,

Pe care-nvingătorii-i poartă

De-a lungul ţărilor supuse

Prin sânge,

Foc

Şi fier!...

― Ia seama, Sire!

Regii sunt supuşi aceloraşi ursite,

Ca şi soldaţii morţi în lupta pentru capriciul unui

Rege.

― Ia seama, Sire,

Cântăreşte-ţi necântăritele cuvinte,

Priveşte-n jurul tău soldaţii

Ce mor

Şi nu-ţi pot înţelege

Nici nebunia,

Nici plăcerea...

În glasul morţilor învaţă sentinţa care nu te minte,

Că Regii sunt, ca şi soldaţii, supuşi aceloraşi ursite...

Şi scrută-i, Sire, dacă vrei!...

Dar Regele privea spre ei

Nepăsător,

Privea spre stele, cum le stingea pe rând furtuna...