Pe care moartea le-afişează

În propriul meu cavou.

ROMANŢA NECUNOSCUTEI

În fiecare zi de întâi mai, o necunoscută apare în balconul de marmură al palatului Versailles şi, aplecându-se spre bazinul Latonei, cântă:

Eu sunt ce n-a fost încă nimeni din toate câte-au fost

Şi sunt,

Sunt ritmul primelor senzaţii

Şi gestul primului avânt,

Sunt simetria primitivă a două buze-mpreunate,

Sunt frenezia ancestrală ce-n lutul omenesc se zbate,

Sunt visul unei nopţi de vară, trăit de sexe diferite,

Sunt ura falselor feline, surprinse-n perne adormite,

Sunt gama rozelor păcate transcrise-n magicul carnet,

Sunt prada bestiei,

Himera netălmăcitului poet,

Sunt spasmul,

Lenea

Şi dezgustul efemeridelor ce mor

Şi-accentul circomflex al vieţii ―

Al nimănui

Şi-al tuturor!...

Lesbos mi-a dedicat un templu,

Citera, altul,

Iar Corintul

Mi-a dăruit Arhipelagul cu toate florile

Şi-argintul

Monezilor cu efigia lui Eros-blond.

Din Orient,

Ovidiu m-a adus la Roma într-un sicriu de pergament,

Arabii m-au purtat în goana cămilelor,

Şi caravana

M-a cumpărat de la Bassora

Pentru-a mă vinde-n Ecbatana.

Florenţa m-a plimbat în taină prin parcul roşiilor crini,

Verona m-a expus ca premiu

Într-un concurs de spadasini,

Veneţia mi-a dat gondola,

Otrava,

Ştreangul

Şi pumnalul,

Iar Vaticanului catolic i-am profanat pontificalul

Alcov de purpură.

Parisul m-a coborât pe bulevarde,

M-a exilat prin cafenele

Şi prin modestele mansarde,

Iar restul marilor oraşe moderne mă privesc cu milă ―

O Vagabondă ce se vinde mulţimii

Pe monezi de-argilă!...

Eu sunt...

Dar nu...