De imagini,

De pleoape

Şi regrete...

Vai!... cea din urmă seară când tu vei mai veni

Va fi o aiurare de toamnă pe sfârşite,

O aiurare-n versuri brodate pe-o batistă ―

Simbolul despărţirii...

Şi-atâta tot...

Şi-apoi

Nu va mai fi nimica,

Nu va mai fi nici soare,

Nu va mai fi nici lună

Nici stele căzătoare...

Şi faţă de noi singuri,

Poate,

Nu vom mai fi nici noi!...

ROMANŢA ULTIMEI SERI

Pe buzele-mi roşii port şi-astăzi stigmatul

Dezastrelor mute din ultima seară...

Pe buzele-mi roşii ― apusuri de vară ―

Port urmele luptei pierdută-n palatul

Eternului Mâine

Şi fostului Ieri!...

Mi-ai spus într-o seară că-i ultima seară!...

Vai!... Ultima seară ce trist se sfârşea...

Te văd parcă şi-astăzi învinsă,

Culcată,

Pe-aceeaşi arabă şi veche sofa,

Cu pleoapele-nchise,

Cu gura-ncleştată

Şi mâinile-n cruce ca două stindarde

Salvate din focul cetăţii ce arde!...

Sărmană învinsă de însuşi învinsul

Voinţelor tale...

Supremă chemare

Ce-şi pierde zigzagul în gesturi ce mor...

Lumină nocturnă de stea căzătoare...

Pe buzele-mi roşii priveşte stigmatul

Dezastrelor mute din ultima seară

Şi-ascultă-ţi a luptei stridentă chitară

Cum plânge,

Şi-n urmă, cum moare-n palatul

Eternului Mâine

Şi fostului Ieri!...

Sunt glasuri de clopot ce parcă te cheamă

Şi glasuri de ştreanguri ce scârţâie-n vânt...

Un glas de frânghie şi-un glas de aramă

Se zbat împreună,

Şi două sentinţe

Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt: