Trecutu-mi spune că astăzi nu mai sunt nimic ―
Nu sunt decât adresă scrisă indescifrabil pe un plic
Ce face-nconjurul planetei
Şi-n fiecare-ntâi de mai
Îşi plânge Odissea-n parcul evocatorului Versailles.
ODELETA
celei mai blonde
Tu pari a fi venită dintr-un regat pustiu ―
Regatul unor pete de umbre şi lumini,
Pe care fantezia nebunilor ce scriu
L-a comparat cu visul aleilor de crini.
Cu ochii tăi ― culoarea nimicului etern,
Culoarea nebuniei şi-a crimelor iertare,
Culoarea voluptăţii şi-a viţiului, ce-aştern
În urma lor fanate petale de păcate;
Şi părul blond, ca blondul spiralelor de fum
Ce conturează-n spaţiu intenţii senzuale,
Tu pari cuceritoarea Amantului postum,
Iar eu, părtaşul celei din urmă Bacanale!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu pari a fi venită dintr-un regat strein ―
Pustiu ca discul rece şi blond al lunii pline,
Pervers ca parodia anticului măslin
Şi straniu ca surâsul defunctelor regine!
ÎNTR-UN BAZAR SENTIMENTAL
pictorului G. Pătraşcu
Stofe vechi, o mandolină,
Un Cézanne şi doi Gauguin,
Patru măşti de bronz:
Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin,
O sofa arabă, două vechi icoane bizantine,
Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline
Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane
Japoneze, trei foteluri cu inscripţii musulmane,
„Fleurs du mal” legate-n piele de Cordova,
Şi pe pian:
Charles Baudelaire şi-alături Villiers de l’Isle-Adam...
Toate sunt ca şi-altădată...
O, bazar sentimental!...
Toate sunt ca la plecarea mea ― dantelă şi cristal...
Şi cu toate-acestea, câte tocuri nu-şi lăsară forma
Pe covoarele-ţi bogate de Buhara?
Şi-n enorma
Ta colecţie de patimi, câte buze nu-ncercară
Să-ţi transcrie madrigaluri
Pe obrajii tăi de ceară?...
Câte tragice-nceputuri nu sfârşiră-n simfonia
Mută-a lacrimilor?
Câte nu pieriră-n veşnicia
Inutilului?
