Twitter (uneori).
Plimbările lungi.
„Faptele bune şi băile fierbinţi” (Dodie Smith).
Să fac burrito.
Cerul senin şi pereţii.
Să citesc scrisorile lui Keats. („Nu vezi cât de necesară e o lume a suferinţei şi problemelor ca să-ţi educi inteligenţa şi să o transformi în suflet?)
Depozitul de zile negre.
94
Încăperile mari.
Să fac ceva altruist.
Mirosul de pâine.
Să port haine curate (să fim serioşi, sunt scriitor, ăsta e un lucru mai rar decât ai putea crede).
Să mă gândesc că sunt lucruri care funcţionează pentru mine.
Să ştiu că alte lucruri funcţionează pentru alţi oameni.
Să mă las complet absorbit de ceva.
Să ştiu că altcineva ar putea citi aceste cuvinte şi că, cine ştie?, durerea pe care am simţit-o nu a fost în zadar.
5
A fi
„Aşază-ţi urechea în dreptul sufletului şi ascultă cu atenţie.”
ANNE SEXTON
Elogii pentru papă-lapte
Eu sunt un papă-lapte.
Cred că asta reprezintă o parte şi o dimensiune a depresiei şi a anxietăţii sau – ca să fiu mai exact – în a fi o persoană predispusă depresiei şi anxietăţii. Mai cred şi că nu voi depăşi niciodată în totalitate căderea pe care am avut-o cu paisprezece ani în urmă. Dacă piatra cade cu putere va face valuri pentru totdeauna.
Am trecut de la a nu mă simţi niciodată fericit la a mă simţi fericit –
sau, cel puţin undeva, pe terenul de joacă – în majoritatea timpului. Aşadar, sunt un norocos. Dar am devieri. Fie am devieri când sunt cu adevărat depresiv/anxios din cauză că am făcut ceva prostesc (m-am îmbătat prea tare şi am venit acasă la ora cinci dimineaţa, după ce mi-am pierdut portofelul şi a trebuit să mă milogesc de taximetrişti să mă ducă acasă). Dar, în general, zi de zi, nu mă împotrivesc depresiei. Am o doză mai mare de acceptare. Ăsta sunt. Şi, pe lângă asta, a mă împotrivi nu face decât să
înrăutăţească lucrurile. Şmecheria e să te împrieteneşti cu depresia şi 95
anxietatea. Să fii recunoscător pentru ele, fiindcă atunci le poţi face faţă mult mai bine. Iar modul în care m-am împrietenit eu cu ele a fost prin a le mulţumi că sunt un papă-lapte.
Desigur, dacă nu aş fi fost un papă-lapte, nu aş fi cunoscut niciodată
zilele acelea oribile de nimicnicie. Zilele acelea în care simţi fie panică, fie intensitate, fie o letargie care te doare până în măduva oaselor. Zilele în care te urăşti sau în care te îneci în valuri invizibile. Uneori, plângându-mi de milă, mă simţeam prea fragil pentru o lume a vitezei şi a unghiurilor potrivite şi a zgomotului. (Ador teoria evoluţionistă a depresiei adusă de Jonathan Rottenberg care are de-a face cu a fi incapabil să te adaptezi la prezent: „Un sistem de existenţă străvechi s-a ciocnit de un mediu nou de operare complicat, creat de o specie remarcabilă.”) Dar aş fi încercat să mă tratez la un spa mental magic şi să cer un remediu pentru condiţia mea de papă-lapte? Probabil că nu. Trebuie să simţi teroarea vieţii pentru a simţi şi miracolele ei.
Iar eu o simt astăzi, de fapt, chiar în momentul acesta, în ceea ce pare a fi o după-amiază înnorată şi destul de cenuşie. Simt miracolul pur şi impenetrabil care e viaţa aceasta stranie pe care o avem aici, pe pământ, noi, cei şapte miliarde de oameni, grupaţi în satele şi oraşelele noastre de pe punctul acesta albastru, care e planeta noastră, petrecându-ne cele aproximativ 30000 de zile distribuite pe cât de bine putem, într-o insignifianţă splendidă.
Îmi place să simt forţa acelui miracol. Îmi place să mă cuibăresc în viaţa aceasta şi s-o explorez prin magia cuvintelor şi a oamenilor (şi prin magia sendvişurilor cu unt de arahide). Şi mă bucur să simt fiecare secundă
tumultuoasă din viaţă, şi să mi se facă pielea de găină, şi să-mi bată inima cu putere când merg printr-o încăpere mare cu toate tablourile lui Tintoretto în Galeria Naţională şi mă bucur de sinestezia care are loc atunci când îi citesc pe Emily Dickinson sau pe Mark Twain şi mintea mea simte căldura acelor vechi cuvinte americane.
A simţi.
Despre asta e vorba.
Oamenii pun atât de mult preţ pe gândire, însă a simţi este esenţial.
Îmi doresc să citesc cărţi care mă fac să râd şi să plâng şi să mă tem şi să
sper şi să trag un pumn în aer, în semn de triumf. Îmi doresc ca o carte să mă
îmbrăţişeze ori să mă apuce de ceafă ori de gât. Nu m-ar deranja nici măcar dacă mi-ar trage un pumn în stomac. Pentru că ne aflăm aici pentru a simţi.
Îmi doresc viaţa.
Îmi doresc s-o citesc şi s-o scriu şi s-o simt şi s-o trăiesc.
