Chiar şi Buddha însuşi s-ar chinui în prezent, deşi lipsa wi-fi-ului de la poalele munţilor Himalaya ar fi o binecuvântare dacă ai vrea să meditezi sub un copac 49 de zile.
Un lucru pe care-l înţeleg, totuşi, este că mai mult nu înseamnă şi mai bine. Eu nu sunt budist. Toate regulile prea stricte şi clare mi se par înspăimântătoare. Viaţa e frumoasă aşa, în ambiguitate. Dar îmi place ideea de a fi vigilenţi cu privire la noi înşine, de a ne conecta la universal mai degrabă decât a trăi viaţa într-un balans între speranţă şi teamă.
Pentru mine personal fericirea nu e despre a da uitării lumea făcută
din lucruri, ci de a o aprecia pentru ceea ce este. Nu ne putem salva de suferinţă cumpărându-ne un iPhone. Asta nu înseamnă că n-ar trebui să ne cumpărăm unul, ci înseamnă doar că ar trebui să ştim că aceste lucruri nu sunt scopuri în sine.
43 Dhammapada. Temeiurile legii, trad. Walter Fotescu, Herald, Bucureşti, 2006 (n. red.).
99
Şi compasiunea.
Iată un alt aspect care îmi place la budism.
Ideea că bunătatea ne face mai fericiţi decât ne face egoismul. Că
bunătatea înseamnă o micşorare a sinelui tău sau, în termenii lui Schopenhauer, voinţei tale – ce ne eliberează de suferinţa adusă de dorinţele şi năzuinţele noastre.
A nu fi egoist, în timp ce eşti prezent în mod activ, par soluţii bune atunci când sinele devine intens şi ne provoacă suferinţă.
Când suntem buni, ne simţim bine, deoarece asta ne determină să ne amintim că nu suntem singurii care contează în lumea asta. Cu toţii contăm, deoarece cu toţii suntem vii. Aşadar, bunătatea e un mod activ prin care putem vedea şi simţi că facem parte dintr-un peisaj mai vast. În cele din urmă, cu toţii suntem acelaşi lucru. Suntem viaţă. Suntem conştiinţă. Aşa că, simţindu-ne parte din umanitate, în loc să ne simţim entităţi izolate, ne simţim mai bine. Putem muri la modul fizic, precum o celulă din corp, dar trupul vieţii continuă să trăiască. Şi astfel, privind lucrurile în sensul că viaţa e o experienţă împărtăşită, continuăm să trăim.
Dezvoltare personală
Cum să opreşti timpul: sărută.
Cum să călătoreşti în timp: citeşte.
Cum să evadezi din timp: prin muzică.
Cum să simţi timpul: scrie.
Cum să te eliberezi de timp: respiră.
Cugetări despre timp
Timpul ne face probleme.
Din cauza timpului îmbătrânim şi din cauza timpului murim. Acestea sunt lucruri îngrijorătoare. Aşa cum a spus Aristotel, „timpul face lucrurile să se prăbuşească”. Iar noi ne temem de propria noastră prăbuşire şi de prăbuşirea altora.
Simţim impulsul de a evolua deoarece nu avem mult timp. Să „o facem pur şi simplu”44, după cum spune şi Nike. Dar a face e răspunsul? Sau a face doar derulează timpul şi mai repede? Nu ar fi mai bine să fim, pur şi simplu, chiar dacă încălţămintea mai puţin sportivă ajunge să fie vândută?
44 Parafrazare după reclama Nike, Just do it (n. red.).
100
Timpul chiar curge cu viteze diferite. După cum am spus, în cele câteva luni din 1999 şi 2000 când eram grav bolnav, am simţit că treceau ani, nu luni. Chiar decenii. Suferinţa face timpul să curgă mai greu. Dar asta se întâmplă deoarece suferinţa ne obligă să fim conştienţi de timp.
A fi conştient de alte lucruri ajută şi la a face timpul să curgă mai lent.
Despre asta e meditaţia. A fi conştienţi de noi înşine în „stropul de chihlimbar” al momentului, ca să folosim termenul lui Kurt Vonnegut. Pare uşor, dar cât din viaţă trăim cu adevărat în prezent? Şi cât suntem, în schimb, entuziasmaţi sau îngrijoraţi cu privire la viitor sau regretăm ori jelim trecutul? Răspunsul nostru la toate aceste griji cu privire la timp este acela de a încerca şi de a face lucruri înainte de a fi prea târziu. De a câştiga bani, de a avea un mai bun statut social, de a ne căsători, de a avea copii, de a fi promovaţi, de a câştiga mai mulţi bani, şi tot aşa, la infinit. Sau, mai bine spus, nu la infinit. Dacă am trăi pentru eternitate, nu am avea discuţia aceasta. Dar ştim destul de bine că, transformând viaţa într-o cursă
disperată pentru a aduna mai multe lucruri, nu facem decât s-o scurtăm. Nu-i va scurta anii, nu timpul real, ci timpul emoţional. Imaginaţi-vă că tot timpul pe care îl avem ar fi îmbuteliat într-o sticlă, precum vinul, şi ne-ar fi înmânat. Cum am putea face ca sticla aceea să ţină mai mult timp? Bând puţin câte puţin din ea, apreciindu-i gustul sau luând înghiţituri mari?
Formentera
În sudul Ibizei, se află insula Formentera, a patra cea mai mare dintre Insulele Baleare. Eu şi Andrea obişnuiam să mergem acolo când aveam, foarte rar, zile libere. Era un loc cu plaje albe şi apă cristalină – cea mai curată din întreaga Mediterană, conform UNESCO – şi iarbă de mare protejată sub apă. Era yin-ul calm faţă de yang-ul frenetic al Ibizei. Populaţia sa prea puţin numeroasă, de două sute de oameni, se compune din artişti, hipioţi şi instructori de yoga (dacă o cauţi pe hartă, vei vedea că are forma unui V întors cu susul în jos, ca şi cum insula s-ar afla mereu în postura câinelui45). A păstrat o atmosferă a anilor şaizeci. Bob Dylan a trăit o vreme în farul din Cap de Barbaria, în punctul cel mai sudic al insulei. Tot Formentera e locul în care Joni Mitchell a scris albumul Blue.
Aveam o fobie faţă de Baleare. Nu puteam face faţă ideii existenţei lor, întrucât Ibiza e locul în care începuse declinul meu. Dar acum, când mă
gândesc la un loc calm, la acele locuri îmi zboară mintea. Îmi vine în minte 45 În orig. dog pose, postură yoga (n. red.).
101
peisajul acoperit de ienupăr şi migdali. Şi marea. Atât de strălucitoare şi de albastră şi de cristalină.
Mă gândesc la numele sătucurilor şi al portului şi al plajelor. Es Pujol, El Pilar de la Mola, La Savina, Cap de Barbaria, Playa Illetes. Şi, cel mai evocativ dintre toate, numele insulei înseşi.
Când simt că îmi creşte tensiunea, uneori, închid ochii şi mă gândesc la insulă, iar lumea se învârte precum apa de mare limpede şi fină, odată cu nisipul. Formentera, Formentera, Formentera...
Imagini pe un ecran
Pe timpuri, înainte de cădere, modul meu de a face faţă grijilor era acela de a mă distrage. De a ieşi în cluburi, de a bea cu nemiluita, de a petrece verile în Ibiza, de a-mi fi poftă de mâncarea cea mai picantă, de a fi atras de cele mai agresive filme, de cele mai îndrăzneţe romane, de cea mai zgomotoasă muzică, de nopţile târzii. Mă temeam de linişte. Presupun că mă
temeam să încetinesc şi să reduc volumul. Mă temeam că aş fi putut să nu am nimic altceva de ascultat în afara propriei mele minţi.
Însă, după ce m-am îmbolnăvit, toate astea au trecut dincolo de limită.
