96
Îmi doresc ca, pentru cât de mult timp e posibil în existenţa asta care ţine cât ai clipi, să simt tot ce poate fi simţit.
Urăsc depresia. Mi-e teamă de ea. Sunt îngrozit, de fapt. Dar, în acelaşi timp, ea m-a făcut să fiu cine sunt. Şi, dacă – pentru mine – acesta e preţul pentru a simţi viaţa, atunci e un preţ pe care merită să-l plătesc.
Mă mulţumesc să fiu şi atât.
Cum să fii puţin mai fericit decât Schopenhauer Pentru Arthur Schopenhauer, filosoful preferat al depresivului (şi, totodată, cel care i-a influenţat pe Nietzsche, Freud şi Einstein, în moduri diferite, dar semnificative), viaţa reprezenta o căutare a ţelurilor inutile.
„Suflăm un balon de săpun pe cât de lung şi de lat e posibil, în ciuda certitudinii că se va sparge.” Din punctul său de vedere, fericirea e imposibilă, din cauza acestor ţeluri. Ţelurile sunt sursa nefericirii. Un ţel neatins cauzează suferinţă, dar a-l atinge nu-ţi oferă decât o satisfacţie minimală.
De fapt, dacă stai să te gândeşti, o viaţă construită din ţeluri va fi dezamăgitoare. Da, se prea poate să te împingă înainte, să te determine să
întorci filele propriei tale existenţe dar, în cele din urmă, te va lăsa gol pe dinăuntru. Fiindcă, şi dacă reuşeşti să-ţi atingi ţelurile, ce urmează? Ai câştigat ceea ce-ţi lipsea, dar, atunci când îl ai, ce urmează? Fie îţi stabileşti un nou ţel şi te stresezi cu privire la modul în care să păstrezi lucrul pe care l-ai obţinut, fie te gândeşti – odată cu toţi oamenii care trec prin criza vârstei de mijloc (sau timpurie sau târzie) în momentul de faţă – Asta e tot ce mi-am dorit, aşa că, de ce nu sunt fericit?
Aşadar, care era răspunsul lui Schopenhauer? Ei bine, dacă a-ţi dori lucruri era problema, răspunsul era să renunţi la lucruri. În limbajul său, cauza suferinţei e intensitatea voinţei.
Schopenhauer credea că, dacă ar putea vizualiza o imagine de ansamblu, văzând omenirea ca pe un întreg şi suferinţa sa ca pe un întreg, o persoană ar întoarce spatele vieţii şi şi-ar refuza instinctele. Cu alte cuvinte, planul Schopenhauer implică a nu face sex, a avea foarte puţini bani, a mânca de post şi puţină autotortură.
Doar în felul acesta – prin a refuza complet dorinţele omeneşti – am putea vedea adevărul că în faţa noastră „există, cu certitudine, doar nimicul”.
Cam trist, nu?
97
Ei bine, da. Cu toate că Schopenhauer nu a recomandat sinuciderea, a recomandat un mod de viaţă sinucigaş, în care orice plăcere trebuia respinsă.
Dar Schopenhauer a fost un mare ipocrit. A vorbit ca el şi a făcut ca alţii. Aşa cum a explicat Bertrand Russel în cartea sa, Istoria filozofiei occidentale42:
„De regulă, mânca bine, la un restaurant bun, avea multe poveşti de dragoste triviale, care erau pline de senzualitate, dar nu de pasiune; era certăreţ şi destul de zgârcit. Odată, s-a enervat pe o croitoreasă bătrână care vorbea cu o prietenă afară, lângă uşa apartamentului său. A împins-o pe scări, lăsându-i leziuni permanente. . E greu să găseşti în viaţa sa vreo virtute, cu excepţia bunătăţii sale faţă de animale.. Cu privire la orice alte aspecte, era în totalitate egoist.”
Schopenhauer – marele pesimist – chiar îţi arată cum funcţionează
nefericirea. Opera sa a impus ţeluri antiţel pe care el nu le-a putut atinge.
Ei bine, eu nu sunt de acord cu împinsul femeilor în vârstă pe scări, dar îl înţeleg pe Schopenhauer. Cred că el a văzut problema – voinţa sau dorinţa egoului sau impulsul orientat spre ţeluri sau ce termen istoric vreţi să
folosiţi – dar, în viaţă, a ţinut piept întunericului (de regulă, în sens propriu, având în vedere viaţa sa amoroasă dezordonată).
Aşadar, care e calea de scăpare? Cum opreşti infinitele dorinţe şi îngrijorări? Cum ieşi de pe pista de alergare? Cum opreşti timpul? Cum încetăm să ne epuizăm făcându-ne griji pentru viitor?
Cele mai bune răspunsuri – răspunsurile care au fost scrise şi înregistrate timp de mii de ani – par să ofere întotdeauna calea acceptării.
Schopenhauer însuşi a fost foarte influenţat de filozofia antică din est.
„Adevărul a fost descoperit de către înţelepţii Indiei”, a spus el. Într-adevăr, convingerea sa că abstinenţa de la plăcerile lumeşti e răspunsul pentru viaţă
e ceva ce cred şi mulţi gânditori budişti.
Dar gândirea budistă nu e pe atât de negativistă şi de nefericită
precum cea a lui Schopenhauer. La Schopenhauer tot acest ascetism e oarecum masochist, vine dintr-o ură de sine, care e nesănătoasă şi neproductivă.
O lume plină de oameni care se detestă pe ei înşişi nu e o lume fericită.
Budismul nu pare să fie despre masochism.
Un simbol-cheie al budismului e floarea de lotus. Floarea de lotus creşte în noroi, la marginea iazului, dar se înalţă peste apa tulbure şi 42 Istoria filozofiei occidentale, trad. Dragan Stoianovici, Humanitas, Bucureşti, 2005 (n.
red.).
98
înfloreşte în aerul curat, pură şi frumoasă, înainte să moară. Această
metaforă a iluminării spirituale poate fi şi o metaforă a speranţei şi a schimbării. Noroiul poate fi perceput drept depresie sau anxietate. Florile din aerul curat sunt sinele despre care ştim că putem fi noi, descătuşat de disperare.
Într-adevăr, o mare parte din Dhammapada43, una dintre principalele scrieri dintre textele budiste sacre (o însemnare a învăţăturilor lui Gautama Buddha) poate fi citită ca o carte timpurie de dezvoltare personală.
„Nimeni nu ne salvează, în afară de noi înşine, nimeni nu poate şi nimeni nu o va face.” În budism, salvarea e ceva ce nu e extern. Pentru a fi fericit şi împăcat, spune budismul, trebui să fim vigilenţi şi conştienţi de noi înşine. Prezenţi. „Aşa cum ploaia pătrunde într-o casă dărăpănată cu acoperiş de paie, şi pasiunea, sub forma suferinţei, va pătrunde printr-o minte neintrospectivă.”
Într-o lume plină de motive de distragere mult mai strălucitoare decât era lumea din India himalayană acum mai bine de două mii de ani, casele noastre vor putea fi mai greu de acoperit cu paie decât înainte.
Minţile noastre sunt acum mai puţin case din paie şi mai mult computere. Da, în teorie, aş putea să-mi pornesc computerul, să deschid un document Word şi, pur şi simplu, să scriu, dar, probabil că aş verifica Facebook-ul, Twitter-ul, Instagram-ul, site-ul The Guardian. Aş putea – dacă
e să caut o alinare nevrotică – să mă caut pentru propriul meu ego sau să
caut recenziile scrise pentru cărţile mele pe Goodreads sau pe Amazon sau să intru pe Google şi să tastez o listă de alimente reale sau imaginare pentru a vedea de ce boală mortală sufăr în momentul de faţă.
