5

Ştiu, ştiu, suntem oameni. Suntem o specie clandestină. Spre deosebire de alte animale, purtăm haine şi procreăm în spatele uşilor închise. Şi suntem ruşinaţi atunci când ceva nu este în regulă cu noi. Însă vom reuşi să

ieşim din asta, iar modul prin care o vom face e cel de a vorbi despre depresie. Şi poate şi citind, şi scriind despre ea.

Eu chiar cred asta cu adevărat pentru că, într-o anumită măsură, citind şi scriind mi-am găsit un fel de salvare din întuneric. Încă de când am realizat că depresia minţea cu privire la viitor, mi-am dorit să scriu o carte despre experienţa mea, pentru a înfrunta direct depresia şi anxietatea. Prin urmare, această carte îşi propune două lucruri: să diminueze stigmatizarea şi – poate cea mai idealistă ambiţie – să încerce, şi chiar să şi reuşească, să-i convingă pe oameni că priveliştea cea mai frumoasă nu o vezi de la baza muntelui. Am scris asta fiindcă cele mai vechi dintre clişee rămân şi cele mai adevărate. Timpul vindecă. La capătul tunelului chiar se află o luminiţă, indiferent dacă o putem sau nu vedea. Şi acolo se află mai multe lucruri bune decât crezi şi mai multe finaluri fericite. Uneori, doar uneori, cuvintele pot să

te elibereze.

O însemnare înainte să pornim la drum

Minţile sunt unice. Şi se pot defecta în moduri unice. Mintea mea s-a defectat într-o manieră uşor diferită faţă de cea în care s-au defectat altele.

Experienţele noastre pot fi asemănătoare cu cele ale altor persoane, însă nu sunt niciodată exact aceleaşi. Încadrările largi precum „depresia” (şi

„anxietatea”, şi „tulburarea anxioasă”, şi „OCD”1) sunt utile, însă numai dacă

înţelegem că nu toţi oamenii trăiesc aceleaşi experienţe ale acestor probleme.

Depresia arată diferit pentru fiecare în parte. Durerea e resimţită în moduri diferite, la grade diferite şi provoacă reacţii diferite. Acestea fiind spuse, dacă nişte cărţi ar trebui să ne reproducă în mod exact experienţa acestei lumi astfel încât să fie utile, singurele cărţi care ar merita citite ar fi acelea scrise de noi înşine.

Nu există o manieră corectă sau una greşită de a avea depresie ori de a avea un atac de panică, ori de a-ţi dori să te sinucizi. Aceste lucruri sunt aşa cum sunt. Suferinţa, la fel ca yoga, nu e un sport competitiv. Însă, pe parcursul anilor, am realizat că, citind despre alţi oameni care au suferit, 1 Tulburare obsesiv-compulsivă (în eng. obsessive-compulssive disorder) (n. red.).

6

supravieţuit şi depăşit disperarea, m-am simţit alinat. Mi-a dat speranţă.

Sper că această carte va putea face acelaşi lucru.

1

Căderea

„În cele din urmă, e nevoie de mai mult curaj pentru a trăi decât pentru a te sinucide.”

ALBERT CAMUS, Moartea fericită2

Ziua în care am murit

Îmi aduc aminte ziua în care vechiul meu sine a murit.

A început cu un gând. Ceva era greşit. Acela a fost începutul, înainte să

realizez ce era. Iar apoi, aproximativ o clipă mai târziu, am avut o senzaţie stranie în cap. Un fel de activitate biologică în spatele craniului, nu cu mult deasupra gâtului. Cerebelul. Un zvâcnet pâlpâitor sau intens, ca şi cum ar fi fost un fluture blocat înăuntru, în combinaţie cu o senzaţie de furnicături.

Încă nu ştiam nimic despre efectele fizice bizare pe care depresia şi anxietatea aveau să le determine. Credeam, pur şi simplu, că urmează să

mor. Iar apoi, inima mea a început s-o ia razna. Apoi eu am început s-o iau razna. M-am cufundat rapid, căzând într-o realitate nouă, claustrofobică şi sufocantă. Şi avea să dureze mai bine de un an până să mă mai simt din nou măcar pe jumătate normal.

Până în punctul acela, nu înţelesesem cu adevărat şi nu fusesem cu adevărat conştient de depresie, cu excepţia faptului că ştiam că mama mea suferise de asta o scurtă perioadă după ce mă născuse pe mine şi că

străbunica din partea tatălui sfârşise prin a se sinucide. Aşadar, presupun că

fusese o chestiune de istoric familial, dar nu fusese un istoric la care să mă fi gândit prea mult.

În fine, aveam douăzeci şi patru de ani. Locuiam în Spania – într-unul dintre cele mai liniştite şi frumoase colţuri ale insulei Ibiza. Era luna 2 Traducerile citatelor aparţin traducătoarei (n. red.).

7

septembrie. Peste două săptămâni urma să mă întorc la Londra şi la realitate. După şase ani de studenţie şi slujbe de vară. Amânasem cât de mult putusem viaţa de adult, iar acum se contura precum un nor. Un nor care acum se spărgea şi îşi revărsa stropii de ploaie deasupra mea.

Cel mai straniu aspect cu privire la o minte este acela că în interiorul ei se pot petrece lucrurile cele mai intense fără ca altcineva să le poată vedea.

Lumea ridică din umeri. S-ar putea ca pupilele să ţi se dilate. S-ar putea să

sune incoerent ceea ce spui. S-ar putea ca pielea să îţi lucească din cauza transpiraţiei. Însă în niciun caz nu era vreo persoană din acea vilă care să fi putut şti cum mă simţeam sau să-şi fi dat seama de iadul straniu în care trăiam sau de ce dintr-odată moartea îmi părea o idee fenomenal de bună.

Am zăcut în pat trei zile, dar n-am putut să dorm. Iubita mea, Andrea, venea la intervale regulate de timp cu apă sau fructe, pe care cu greu reuşeam să le mănânc.

Fereastra stătea deschisă pentru ca aerul proaspăt să poată pătrunde înăuntru, însă, în cameră, atmosfera era nemişcată şi arzătoare. Îmi aduc aminte că eram uimit că încă mai trăiam. Ştiu că sună melodramatic, însă

depresia şi panica nu-ţi oferă nimic altceva de gestionat în afară de gânduri melodramatice. În fine, nu aveam nicio alinare. Îmi doream să mor. Nu. Nu întocmai. Nu voiam să mor, doar că nu mai voiam să trăiesc. Moartea era ceva ce mă speria şi care li se întâmpla doar oamenilor care au trăit. Erau infinit mai mulţi oameni care nu trăiseră niciodată. Îmi doream să fiu unul dintre acei oameni. Exact, vechea dorinţă clasică. Cea de a nu te fi născut. De a fi fost unul dintre cele trei sute de milioane de spermatozoizi care au eşuat.

(Ce lucru de preţ e să fii normal! Cu toţii mergem pe sârmele astea nevăzute când, în realitate, am putea aluneca în orice secundă şi ne-am putea confrunta cu toate ororile existenţiale care pur şi simplu zac latent în minţile noastre.)

Nu era mare lucru în încăperea aia: un pat acoperit de o plapumă albă

şi pereţi albi. Se poate să fi fost un tablou pe perete, dar nu prea cred. Cu siguranţă nu-mi pot aminti vreunul. Era o carte lângă pat. Am luat-o odată şi am pus-o jos la loc. Nu mă puteam concentra nici măcar o secundă. Nu puteam în niciun fel să exprim în cuvinte această experienţă, fiindcă era dincolo de orice fel de cuvinte. Efectiv, nu puteam vorbi despre ea cum trebuie. Cuvintele păreau banale pe lângă această durere.

Mi-am adus aminte să-mi fac griji pentru sora mea mai mică, Phoebe, care se afla în Australia. Mi-am făcut griji că ea, cea mai apropiată fiinţă din punct de vedere genetic de mine, s-ar putea simţi aşa. Voiam să vorbesc cu 8

ea, însă ştiam că n-o pot face. Când eram mici, acasă în Nottinghamshire, dezvoltaserăm un fel de sistem de comunicare la ora de culcare, ciocănind în peretele care despărţea dormitoarele noastre. Acum am ciocănit în saltea, imaginându-mi că ea m-ar putea auzi de la celălalt capăt al lumii.

Cioc. Cioc. Cioc.

Nu aveam în minte termeni precum „depresie” sau „tulburare anxioasă”. În naivitatea mea ridicolă, nu m-am gândit că e posibil ca ceea ce experimentam eu să fie ceva ce alţi oameni au putut simţi vreodată. Fiindcă

era atât de alienant, încât credeam că eu însumi sunt străin de întreaga specie.

– Andrea, sunt speriat.

– E OK. Va fi bine. Va fi bine.

– Ce se întâmplă cu mine?

– Nu ştiu. Dar o să fii bine.

– Nu înţeleg cum se poate întâmpla una ca asta.