Cartea asta e imposibilă
Cu treisprezece ani în urmă, eram convins că asta nu s-ar putea întâmpla.
Eram pe moarte, înţelegeţi? Sau pe cale să înnebunesc.
Nu exista nicio şansă să mă aflu încă aici. Uneori, mă îndoiam chiar şi de faptul că aş mai putea rezista în următoarele zece minute. Iar ideea că aş
putea fi bine, suficient de bine încât să scriu despre asta, în felul ăsta, era imposibil de crezut.
Unul dintre simptomele-cheie ale depresiei e să nu vezi nicio urmă de speranţă. Niciun viitor. Nu numai că eşti departe de a vedea luminiţa de la capătul tunelului, însă tunelul însuşi pare blocat la ambele capete, iar tu te afli în el. Dacă măcar aş fi ştiut care avea să fie viitorul şi că urma un viitor mult mai bun decât orice altceva experimentasem vreodată, atunci unul dintre capetele tunelului respectiv s-ar fi sfărâmat în bucăţi şi aş fi văzut lumina. Aşadar, simpla existenţă a acestei cărţi e dovada faptului că depresia te minte. Depresia te face să te gândeşti la lucruri într-un mod greşit.
Însă depresia în sine nu e o minciună. Este cel mai real lucru pe care l-am trăit vreodată. Dar, desigur, e invizibilă.
Pentru ceilalţi, uneori poate părea că nu e nicio problemă. Mergi printre ei cu capul incendiat şi nimeni nu poate vedea flăcările. Aşa că – din moment ce depresia rămâne, în mare măsură, neobservată şi misterioasă – e uşor ca stigmatizarea ei să dăinuie. Stigmatul e deosebit de dureros pentru depresivi, pentru că le afectează gândurile, iar depresia e o boală a gândurilor.
Când eşti deprimat, te simţi singur şi ai sentimentul că nimeni nu trece exact prin ceea ce treci şi tu. Ţi-e atât de teamă că ai putea părea nebun încât internalizezi totul şi eşti atât de speriat de posibilitatea că oamenii te vor îndepărta şi mai mult, încât te închizi în tine însuţi şi nu vorbeşti despre asta, ceea ce e un mare păcat, fiindcă tocmai asta te-ar putea ajuta. Cuvintele
– fie ele rostite sau scrise – sunt ceea ce ne conectează cu lumea înconjurătoare, astfel că a le vorbi oamenilor şi a scrie despre toate aceste lucruri ne ajută să ne conectăm unii cu alţii şi cu adevăratul nostru sine.
5
Ştiu, ştiu, suntem oameni. Suntem o specie clandestină. Spre deosebire de alte animale, purtăm haine şi procreăm în spatele uşilor închise. Şi suntem ruşinaţi atunci când ceva nu este în regulă cu noi. Însă vom reuşi să
ieşim din asta, iar modul prin care o vom face e cel de a vorbi despre depresie. Şi poate şi citind, şi scriind despre ea.
Eu chiar cred asta cu adevărat pentru că, într-o anumită măsură, citind şi scriind mi-am găsit un fel de salvare din întuneric. Încă de când am realizat că depresia minţea cu privire la viitor, mi-am dorit să scriu o carte despre experienţa mea, pentru a înfrunta direct depresia şi anxietatea. Prin urmare, această carte îşi propune două lucruri: să diminueze stigmatizarea şi – poate cea mai idealistă ambiţie – să încerce, şi chiar să şi reuşească, să-i convingă pe oameni că priveliştea cea mai frumoasă nu o vezi de la baza muntelui. Am scris asta fiindcă cele mai vechi dintre clişee rămân şi cele mai adevărate. Timpul vindecă. La capătul tunelului chiar se află o luminiţă, indiferent dacă o putem sau nu vedea. Şi acolo se află mai multe lucruri bune decât crezi şi mai multe finaluri fericite. Uneori, doar uneori, cuvintele pot să
te elibereze.
O însemnare înainte să pornim la drum
Minţile sunt unice. Şi se pot defecta în moduri unice. Mintea mea s-a defectat într-o manieră uşor diferită faţă de cea în care s-au defectat altele.
Experienţele noastre pot fi asemănătoare cu cele ale altor persoane, însă nu sunt niciodată exact aceleaşi. Încadrările largi precum „depresia” (şi
„anxietatea”, şi „tulburarea anxioasă”, şi „OCD”1) sunt utile, însă numai dacă
înţelegem că nu toţi oamenii trăiesc aceleaşi experienţe ale acestor probleme.
Depresia arată diferit pentru fiecare în parte. Durerea e resimţită în moduri diferite, la grade diferite şi provoacă reacţii diferite. Acestea fiind spuse, dacă nişte cărţi ar trebui să ne reproducă în mod exact experienţa acestei lumi astfel încât să fie utile, singurele cărţi care ar merita citite ar fi acelea scrise de noi înşine.
Nu există o manieră corectă sau una greşită de a avea depresie ori de a avea un atac de panică, ori de a-ţi dori să te sinucizi. Aceste lucruri sunt aşa cum sunt. Suferinţa, la fel ca yoga, nu e un sport competitiv. Însă, pe parcursul anilor, am realizat că, citind despre alţi oameni care au suferit, 1 Tulburare obsesiv-compulsivă (în eng. obsessive-compulssive disorder) (n. red.).
6
supravieţuit şi depăşit disperarea, m-am simţit alinat. Mi-a dat speranţă.
Sper că această carte va putea face acelaşi lucru.
1
Căderea
„În cele din urmă, e nevoie de mai mult curaj pentru a trăi decât pentru a te sinucide.”
ALBERT CAMUS, Moartea fericită2
Ziua în care am murit
Îmi aduc aminte ziua în care vechiul meu sine a murit.
A început cu un gând. Ceva era greşit. Acela a fost începutul, înainte să
realizez ce era. Iar apoi, aproximativ o clipă mai târziu, am avut o senzaţie stranie în cap. Un fel de activitate biologică în spatele craniului, nu cu mult deasupra gâtului. Cerebelul. Un zvâcnet pâlpâitor sau intens, ca şi cum ar fi fost un fluture blocat înăuntru, în combinaţie cu o senzaţie de furnicături.
Încă nu ştiam nimic despre efectele fizice bizare pe care depresia şi anxietatea aveau să le determine. Credeam, pur şi simplu, că urmează să
mor. Iar apoi, inima mea a început s-o ia razna. Apoi eu am început s-o iau razna. M-am cufundat rapid, căzând într-o realitate nouă, claustrofobică şi sufocantă. Şi avea să dureze mai bine de un an până să mă mai simt din nou măcar pe jumătate normal.
Până în punctul acela, nu înţelesesem cu adevărat şi nu fusesem cu adevărat conştient de depresie, cu excepţia faptului că ştiam că mama mea suferise de asta o scurtă perioadă după ce mă născuse pe mine şi că
străbunica din partea tatălui sfârşise prin a se sinucide. Aşadar, presupun că
fusese o chestiune de istoric familial, dar nu fusese un istoric la care să mă fi gândit prea mult.
În fine, aveam douăzeci şi patru de ani. Locuiam în Spania – într-unul dintre cele mai liniştite şi frumoase colţuri ale insulei Ibiza. Era luna 2 Traducerile citatelor aparţin traducătoarei (n. red.).
7
