Greutatea de a fi o speranţă care nu s-a mai desăvârşit aşa cum trebuia.

Dar.

Eram mai bine. Puţin fragil. Dar era de înţeles. Eram, în fond, mai bine.

Puteam fi încă acea speranţă. Puteam să ajung să trăiesc până la nouăzeci şi şapte de ani. Puteam încă să fiu avocat sau neurochirurg sau alpinist sau regizor de teatru. Eram în zilele de început. Zilele de început. Zilele de început.

Era noapte în afara ferestrei. Newark 24. Newark era locul unde am crescut şi unde mă întorceam. Un orăşel de 40000 de oameni. Era un loc din care tot ce-mi doream era să scap, dar acum mă întorceam. Dar asta era în regulă. M-am gândit la copilărie. M-am gândit la zilele fericite şi nefericite de la şcoală şi la lupta continuă pentru stima de sine. 24. Aveam 24 de ani.

Semnul de circulaţie părea a fi o declaraţie a sorţii. Newark 24. Ştiam cu toţii că se va întâmpla asta. Tot ce lipsea era numele meu.

Ţin minte că am mâncat în jurul mesei din bucătărie şi că n-am vorbit multe, doar destul cât să dovedesc că eram în regulă şi nu eram nebun sau deprimat. Eram bine. Nu eram nebun sau deprimat.

21

Cred că era o plăcintă cu peşte. Cred că au făcut-o special pentru mine.

Mâncare de alinare. Mă făcea să mă simt bine. Stăteam în jurul mesei şi mâncam plăcintă cu peşte. Era ora zece şi jumătate. M-am dus la baia de jos şi am aprins lumina. Baia de jos era vopsită într-un roz închis. Am făcut pipi, am tras apa şi am început să observ că mintea mea se schimba. Era ca un fel de înnorare, o mutare a luminii psihologice.

Eram mai bine. Eram mai bine. Dar e nevoie doar de un gând de îndoială. O picătură de cerneală cade într-un pahar de apă şi tot conţinutul se înnorează. Aşa că momentul în care mi-am dat seama că nu eram întru totul bine a fost cel în care am realizat că eram încă foarte bolnav.

Ciclonul

Îndoielile sunt precum rândunicile. Se urmează una pe cealaltă şi se adună în roiuri. M-am uitat la mine în oglindă. M-am uitat la faţa mea până

când n-a mai fost faţa mea. M-am întors la masă şi m-am aşezat şi nu am spus nimănui cum mă simţeam. Dacă le spuneam cum mă simţeam, n-aş fi făcut decât să-mi accentuez starea. Dacă mă purtam normal, mă simţeam puţin mai normal. Aşa că m-am purtat normal.

– Vai, uite cât e ceasul, a spus mama cu dramatism. Mâine trebuie să

mă trezesc să mă duc la şcoală.

(Era directoare la o şcoală primară).

– Du-te la culcare, i-am spus.

– Da, du-te la culcare, Mary, a spus Andrea. Ne descurcăm noi cu paturile şi altele.

– Sunt un pat şi o saltea pe podea în camera asta, dar puteţi să luaţi patul nostru în seara asta dacă vreţi, a spus tata.

– E în regulă, am spus. Ne descurcăm.

Tata m-a strâns de umăr înainte de a merge la culcare.

– Mă bucur că eşti aici.

– Da. Mă bucur şi eu.

Nu voiam să plâng. Pentru că a) nu voiam să mă vadă plângând şi b) dacă aş fi plâns, m-aş fi simţit mai rău. Aşa că nu am plâns. M-am pus în pat.

Şi a doua zi când m-am trezit erau tot acolo. Depresia şi anxietatea, ambele. Oamenii descriu depresia ca o greutate, şi poate să fie şi aşa. Poate să fie o greutate fizică, şi, la fel, poate să fie o greutate metaforică, emoţională. Dar nu cred că greutatea e cea mai potrivită metodă de a descrie ce simţeam. Aşa cum stăteam acolo, pe salteaua de pe podea – am insistat ca Andrea să doarmă în pat, nu din cavalerism, ci pur şi simplu pentru că asta 22

aş fi făcut dacă eram normal –, am simţit că eram prins într-un ciclon. Din exterior, privit de alţii, probabil că am părut, în lunile care au urmat, ca şi cum eram ceva mai lent decât în mod normal, ceva mai letargic, dar experienţa din capul meu era neobosit şi opresiv de rapidă.

Simptomele mele

Acestea erau câteva dintre celelalte lucruri pe care le mai simţeam: Ca şi cum reflecţia mea îmi arăta o altă persoană.

Un fel de senzaţie de furnicătură aproape dureroasă în braţe, palme, piept, gât şi ceafă.

O neputinţă de a contempla măcar viitorul. (Viitorul nu avea să se petreacă, nu pentru mine, cel puţin).

Teama de a înnebuni, de a fi internat într-un spital psihiatric, de a fi închis într-o celulă capitonată cu o cămaşă de forţă pe mine.

Ipohondrie.

Anxietatea de separare

Agorafobie.

Un sentiment perpetuu de groază apăsătoare.

Epuizare mentală.

Epuizare fizică.

Sentimentul de a nu fi de folos.

Senzaţie de strângere în piept şi dureri ocazionale.

Senzaţie de cădere, chiar şi atunci când stăteam nemişcat.

Membre dureroase.

Neputinţa ocazională de a vorbi.

Pierdere.

Transpiraţie.

O tristeţe infinită.

O imaginaţie sexuală amplificată. (Frica de moarte pare să se contrabalanseze adesea cu gânduri sexuale).

O senzaţie de discontinuitate, de ruptură de realitate.

O nevoie de a fi altcineva, oricine.

Lipsă de apetit (Am pierdut douăsprezece kilograme în şase luni).