– Îmi pare rău, am spus, slăbit, dorindu-mi o boală ceva mai vizibilă.
Vina m-a lovit ca un ciocan.
Am mai luat o pastilă de dormit şi doza de după-masă de diazepam şi ne-am îndreptat spre aeroport. Petrecerea se încheiase.
În timp ce eram pe diazepam sau pastile de dormit nu am simţit niciodată că sunt aproape de a fi „reparat”. Am rămas exact la fel de bolnav ca întotdeauna. Cel mult, pastilele reuşeau să mă ţină la distanţă. Pastilele de dormit îmi forţau creierul să se mişte mai încet, dar ştiam că nu s-a schimbat 17
nimic. Aşa cum, ani mai târziu, când m-am întors la consumul de alcool, făceam faţă acceselor mai slabe de anxietate îmbătându-mă, ştiind că a doua zi mă va aştepta cu o mahmureală drept premiu.
Sunt reticent în a mă declara o persoană care să se împotrivească
tuturor medicamentelor pentru că ştiu că pentru unii oameni anumite pastile funcţionează. În unele cazuri par să amelioreze durerea îndeajuns de mult cât să ajute vindecarea. Cu alte cuvinte, asigură o soluţie de lungă
durată parţială. Mulţi oameni nu pot fără ele. În cazul meu, după atacurile de panică generate de diazepam îmi era atât de frică să mai iau pastile încât niciodată nu am luat nimic în mod expres pentru depresia mea (spre deosebire de panică sau anxietate).
Personal, mă bucur că m-am vindecat în principal fără ajutorul medicamentelor şi simt că faptul că am trecut prin experienţa durerii fără
niciun fel de „anestezic” m-a ajutat să îmi cunosc durerile foarte bine şi să
devin atent la cele mai subtile suişuri şi coborâşuri ale minţii mele. Deşi mă
întreb uneori dacă, în cazul în care aş fi avut curajul să mă lupt cu atacurile de panică iscate de consumul de medicamente, mi-ar fi alinat durerea. Era o durere atât de implacabilă, continuă, încât numai gândul la ea îmi afectează
chiar şi acum respiraţia şi ritmul cardiac. Mă gândesc la mine ca la un pasager stând pe scaunul de lângă şofer în timp ce o teroare de plumb mă
învăluie. Trebuia să mă ridic în scaun, capul îmi atingea tavanul maşinii, corpul încerca să se suie din el însuşi, pielea se zbârcea pe mine, iar mintea năvălea mai vertiginos decât peisajul întunecat de afară. Ar fi fost bine să nu fi cunoscut genul acela de teroare, şi, dacă o pastilă m-ar fi putut ajuta, poate că ar fi trebuit să o iau. Dacă aş fi luat ceva care să amelioreze acea agonie a minţii (şi chiar ăsta e cuvântul), atunci poate că ar fi fost mai uşor să îmi revin din depresie. Dar prin faptul că nu am luat pastile am devenit foarte sensibil la tot ce ţine de mine. Asta m-a ajutat să ştiu ce anume mă făcea să
mă simt mai bine (exerciţiu, lumina soarelui, somnul, conversaţiile intense etc.), iar această stare de alertă, o stare pe care ştiu din experienţa mea şi a altora că poate fi anulată prin pastile, m-a ajutat într-un final să mă
reconstruiesc din resturi. Dacă aş fi fost amorţit sau aş fi simţit acea stare de alteritate pe care ţi-o provoacă medicamentele, lucrurile ar fi decurs mai greu.
Iată ce zice profesorul Jonathan Rottenberg, un psiholog evoluţionist şi autor al cărţii The Depths7, în cuvinte care par ciudat de reconfortante: 7 Jonathan Rottenberg, The Depths: The Evolutionary Origins of the Depression Epidemic, Basic Books, New York, 2014 (n. red.).
18
„Cum vom putea controla mai bine depresia? Nu vă aşteptaţi la vreo pastilă magică. O lecţie pe care o poţi învăţa tratând pacienţi cu durere cronică e că e greu să depăşeşti răspunsuri care sunt bine ancorate în corpul şi mintea umană. În schimb, trebuie să urmăm economia stărilor şi să vedem unde ne duce, să fim receptivi la sursele care conduc la aceste stări – să ne gândim la rutine care includ prea multă muncă şi prea puţin somn. Trebuie să ne alfabetizăm în privinţa stărilor şi să fim conştienţi de factorii care pot întrerupe stările negative înainte de a se transforma în condiţii severe şi de lungă durată. Aceşti factori implică schimbarea modului de a gândi, evenimentele din jurul nostru, relaţiile noastre şi condiţiile fizice ale corpului nostru (prin exerciţii, medicamentaţie, dietă).”
Viaţa
Cu şapte luni înainte de primul meu diazepam, mă aflam în biroul unei agenţii de recrutare din centrul Londrei.
– Şi ce vrei să faci cu viaţa ta? a întrebat agenta de recrutare.
Avea o faţă lungă şi solemnă, ca o sculptură de pe Insula Paştelui.
– Nu ştiu.
– Te vezi în viitor ca agent de vânzări?
– Poate, am minţit.
Eram vag mahmur. (Trăiam lângă un local. Trei halbe de bere şi unul sau două Black Russian8 făceau parte din rutina mea de seară). N-aveam idee ce voiam să fac cu viaţa mea, dar eram destul de sigur că nu voiam să
fiu un agent de vânzări toată viaţa.
– Să fiu sinceră, CV-ul tău nu oferă cea mai clară imagine despre tine.
Dar suntem în aprilie. Nu e sezon de absolvire, aşa că ar trebui să-ţi putem găsi ceva.
Şi avea dreptate. După o serie de interviuri dezastruoase, am prins un post la care trebuia să vând spaţii de reclame pentru presa gazetărească din Corydon. Lucram sub supravegherea unui australian pe nume Iain, care îmi explica principiile fundamentale ale vânzării.
– Ai auzit de Aida? m-a întrebat.
– Opera?
– Ce? Nu. AIDA. Atenţie. Interes. Dorinţă. Acţiune. Cele patru etape ale unei convorbiri de vânzări. Le captezi atenţia, apoi interesul, apoi dorinţa de a face ceva, înainte de a-i face să-şi dorească să acţioneze.
8 Cocktail pe bază de vodcă şi lichior de cafea (n. tr.).
19
– Înţeleg.
Apoi mi-a zis, de nicăieri:
– Am un penis enorm.
– Ce?
