septembrie. Peste două săptămâni urma să mă întorc la Londra şi la realitate. După şase ani de studenţie şi slujbe de vară. Amânasem cât de mult putusem viaţa de adult, iar acum se contura precum un nor. Un nor care acum se spărgea şi îşi revărsa stropii de ploaie deasupra mea.
Cel mai straniu aspect cu privire la o minte este acela că în interiorul ei se pot petrece lucrurile cele mai intense fără ca altcineva să le poată vedea.
Lumea ridică din umeri. S-ar putea ca pupilele să ţi se dilate. S-ar putea să
sune incoerent ceea ce spui. S-ar putea ca pielea să îţi lucească din cauza transpiraţiei. Însă în niciun caz nu era vreo persoană din acea vilă care să fi putut şti cum mă simţeam sau să-şi fi dat seama de iadul straniu în care trăiam sau de ce dintr-odată moartea îmi părea o idee fenomenal de bună.
Am zăcut în pat trei zile, dar n-am putut să dorm. Iubita mea, Andrea, venea la intervale regulate de timp cu apă sau fructe, pe care cu greu reuşeam să le mănânc.
Fereastra stătea deschisă pentru ca aerul proaspăt să poată pătrunde înăuntru, însă, în cameră, atmosfera era nemişcată şi arzătoare. Îmi aduc aminte că eram uimit că încă mai trăiam. Ştiu că sună melodramatic, însă
depresia şi panica nu-ţi oferă nimic altceva de gestionat în afară de gânduri melodramatice. În fine, nu aveam nicio alinare. Îmi doream să mor. Nu. Nu întocmai. Nu voiam să mor, doar că nu mai voiam să trăiesc. Moartea era ceva ce mă speria şi care li se întâmpla doar oamenilor care au trăit. Erau infinit mai mulţi oameni care nu trăiseră niciodată. Îmi doream să fiu unul dintre acei oameni. Exact, vechea dorinţă clasică. Cea de a nu te fi născut. De a fi fost unul dintre cele trei sute de milioane de spermatozoizi care au eşuat.
(Ce lucru de preţ e să fii normal! Cu toţii mergem pe sârmele astea nevăzute când, în realitate, am putea aluneca în orice secundă şi ne-am putea confrunta cu toate ororile existenţiale care pur şi simplu zac latent în minţile noastre.)
Nu era mare lucru în încăperea aia: un pat acoperit de o plapumă albă
şi pereţi albi. Se poate să fi fost un tablou pe perete, dar nu prea cred. Cu siguranţă nu-mi pot aminti vreunul. Era o carte lângă pat. Am luat-o odată şi am pus-o jos la loc. Nu mă puteam concentra nici măcar o secundă. Nu puteam în niciun fel să exprim în cuvinte această experienţă, fiindcă era dincolo de orice fel de cuvinte. Efectiv, nu puteam vorbi despre ea cum trebuie. Cuvintele păreau banale pe lângă această durere.
Mi-am adus aminte să-mi fac griji pentru sora mea mai mică, Phoebe, care se afla în Australia. Mi-am făcut griji că ea, cea mai apropiată fiinţă din punct de vedere genetic de mine, s-ar putea simţi aşa. Voiam să vorbesc cu 8
ea, însă ştiam că n-o pot face. Când eram mici, acasă în Nottinghamshire, dezvoltaserăm un fel de sistem de comunicare la ora de culcare, ciocănind în peretele care despărţea dormitoarele noastre. Acum am ciocănit în saltea, imaginându-mi că ea m-ar putea auzi de la celălalt capăt al lumii.
Cioc. Cioc. Cioc.
Nu aveam în minte termeni precum „depresie” sau „tulburare anxioasă”. În naivitatea mea ridicolă, nu m-am gândit că e posibil ca ceea ce experimentam eu să fie ceva ce alţi oameni au putut simţi vreodată. Fiindcă
era atât de alienant, încât credeam că eu însumi sunt străin de întreaga specie.
– Andrea, sunt speriat.
– E OK. Va fi bine. Va fi bine.
– Ce se întâmplă cu mine?
– Nu ştiu. Dar o să fii bine.
– Nu înţeleg cum se poate întâmpla una ca asta.
În cea de-a treia zi, am părăsit camera şi vila şi am plecat să mă
sinucid.
De ce e depresia greu de înţeles
E invizibilă.
Nu e ca şi cum „te-ai simţi puţin trist”.
E un cuvânt greşit. Cuvântul „depresie” mă face să mă gândesc la un cauciuc dezumflat, la ceva găurit şi nemişcat. Poate că depresia, în lipsa anxietăţii, e resimţită aşa. Însă depresia combinată cu teroare nu e ceva dezumflat sau nemişcat. (Poeta Melissa Broder a scris la un moment dat pe Tweeter: „Ce idiot a denumit-o «depresie» în loc de «trăiesc lilieci în pieptul meu şi ocupă foarte mult spaţiu, P.S. văd o umbră»?”) În punctul cel mai critic, te trezeşti dorindu-ţi cu disperare orice altă suferinţă, orice durere fizică, fiindcă mintea e infinită, iar chinurile ei – atunci când au loc – pot fi la fel de infinite.
Poţi fi depresiv şi fericit, la fel cum poţi fi un alcoolic treaz.
Nu are întotdeauna o cauză evidentă.
9
Poate afecta oameni – milionari, oameni cu un păr frumos, oameni aflaţi într-o căsnicie fericită, oameni care tocmai au fost promovaţi, oameni care pot să danseze step şi să facă trucuri cu cărţi şi să cânte la chitară, oameni care nu au pori vizibili, oameni care debordează de fericire în postările lor – care, priviţi din afară, nu au niciun motiv să se simtă
nefericiţi.
E ceva misterios chiar şi pentru cei care suferă de depresie.
O privelişte frumoasă
Soarele ardea puternic. Aerul mirosea a lemn de pin şi a mare. Marea era acolo, chiar sub stâncă, iar marginea falezei era la numai câţiva paşi distanţă. Nu mai mult de douăzeci, aş spune. Singurul meu plan era să fac douăzeci şi unu de paşi în direcţia aceea.
„Vreau să mor.”
Lângă piciorul meu era o şopârlă. O şopârlă adevărată. Am simţit asta ca o judecată. Faza cu şopârlele e că ele nu se sinucid. Şopârlele sunt supravieţuitori. Le tai coada şi le creşte alta la loc. Nu sunt nişte suferinzi demni de milă. Nu se deprimă. Pur şi simplu merg mai departe, indiferent de cât de dur şi neprimitor e peisajul. Îmi doream, mai mult decât orice, să fiu şopârla aia.
Vila era în spatele meu. Cel mai drăguţ loc în care locuisem vreodată.
În faţa mea, cea mai spectaculoasă privelişte pe care o văzusem vreodată. O
Mediterană strălucitoare, arătând precum o faţă de masă turcoaz, presărată
cu mici diamante, mărginită de o linie de coastă cu aspect dramatic, făcută
