În cea de-a treia zi, am părăsit camera şi vila şi am plecat să mă

sinucid.

De ce e depresia greu de înţeles

E invizibilă.

Nu e ca şi cum „te-ai simţi puţin trist”.

E un cuvânt greşit. Cuvântul „depresie” mă face să mă gândesc la un cauciuc dezumflat, la ceva găurit şi nemişcat. Poate că depresia, în lipsa anxietăţii, e resimţită aşa. Însă depresia combinată cu teroare nu e ceva dezumflat sau nemişcat. (Poeta Melissa Broder a scris la un moment dat pe Tweeter: „Ce idiot a denumit-o «depresie» în loc de «trăiesc lilieci în pieptul meu şi ocupă foarte mult spaţiu, P.S. văd o umbră»?”) În punctul cel mai critic, te trezeşti dorindu-ţi cu disperare orice altă suferinţă, orice durere fizică, fiindcă mintea e infinită, iar chinurile ei – atunci când au loc – pot fi la fel de infinite.

Poţi fi depresiv şi fericit, la fel cum poţi fi un alcoolic treaz.

Nu are întotdeauna o cauză evidentă.

9

Poate afecta oameni – milionari, oameni cu un păr frumos, oameni aflaţi într-o căsnicie fericită, oameni care tocmai au fost promovaţi, oameni care pot să danseze step şi să facă trucuri cu cărţi şi să cânte la chitară, oameni care nu au pori vizibili, oameni care debordează de fericire în postările lor – care, priviţi din afară, nu au niciun motiv să se simtă

nefericiţi.

E ceva misterios chiar şi pentru cei care suferă de depresie.

O privelişte frumoasă

Soarele ardea puternic. Aerul mirosea a lemn de pin şi a mare. Marea era acolo, chiar sub stâncă, iar marginea falezei era la numai câţiva paşi distanţă. Nu mai mult de douăzeci, aş spune. Singurul meu plan era să fac douăzeci şi unu de paşi în direcţia aceea.

„Vreau să mor.”

Lângă piciorul meu era o şopârlă. O şopârlă adevărată. Am simţit asta ca o judecată. Faza cu şopârlele e că ele nu se sinucid. Şopârlele sunt supravieţuitori. Le tai coada şi le creşte alta la loc. Nu sunt nişte suferinzi demni de milă. Nu se deprimă. Pur şi simplu merg mai departe, indiferent de cât de dur şi neprimitor e peisajul. Îmi doream, mai mult decât orice, să fiu şopârla aia.

Vila era în spatele meu. Cel mai drăguţ loc în care locuisem vreodată.

În faţa mea, cea mai spectaculoasă privelişte pe care o văzusem vreodată. O

Mediterană strălucitoare, arătând precum o faţă de masă turcoaz, presărată

cu mici diamante, mărginită de o linie de coastă cu aspect dramatic, făcută

din stânci micuţe din calcar şi plaje aproape albe, interzise. Se potrivea cu ce-şi închipuiau majoritatea oamenilor că înseamnă frumos. Şi totuşi, cea mai frumoasă privelişte din lume nu îmi putea opri dorinţa de a mă sinucide.

În urmă cu un an citisem mare parte din opera lui Michel Foucault pentru Masteratul meu de Arte, mai ales din Istoria nebuniei în epoca clasică3. Aici era dezvoltată ideea că nebuniei ar trebui să-i fie permis să fie nebunie. Că o societate temătoare şi represivă etichetează pe oricine care e diferit ca fiind bolnav. Dar aceasta era o boală. Acesta nu era un gând nebunesc. Nu însemna să fii puţin nebunatic. Nu însemna să citeşti Borges 3 Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. Mircea Vasilescu, Humanitas, Bucureşti, 2005 (n. red.).

10

sau să asculţi Captain Beefheart sau să fumezi o pipă sau să ai halucinaţii cu un baton imens de Mars. Aceasta era durerea. Fusesem bine, iar acum, deodată, nu mai eram. Nu eram bine. Aşadar, eram bolnav. Nu conta dacă

era vina societăţii sau a ştiinţei. Pur şi simplu nu voiam – nu puteam – să mă

mai simt aşa nicio secundă în plus. Trebuia să-mi pun capăt zilelor.

Şi chiar aveam de gând s-o fac. În timp ce iubita mea se afla în vilă, fără

să suspecteze nimic, crezând că ieşisem pur şi simplu să iau nişte aer.

Am mers, numărându-mi paşii, după care am pierdut numărătoarea, deoarece mintea îmi fugise în toate direcţiile.

„Nu te înmuia”, mi-am spus. Sau, cel puţin, cred că mi-am spus asta.

„Nu te înmuia.”

Am reuşit să ajung pe marginea stâncii. Puteam înceta să mă simt în felul acela doar făcând încă un pas. Era atât de exagerat de uşor – un singur pas – faţă de durerea de a fi în viaţă.

Acum, fiţi atenţi! Dacă aţi avut vreodată impresia că un depresiv îşi doreşte să fie fericit, vă înşelaţi. Nu le pasă absolut deloc de luxul fericirii. Nu vor decât să simtă o absenţă a durerii. Să evadeze dintr-o minte cuprinsă de flăcări, în care gândurile ard dezlănţuite şi fumegă, precum într-un incendiu.

Să fie normali. Sau, din moment ce normalul este imposibil, să fie goi pe dinăuntru. Şi singura modalitate în care puteam fi gol pe dinăuntru era să nu mai trăiesc. Unu minus unu este egal cu zero.

Dar nu era simplu, de fapt. Chestia ciudată la depresie e că, deşi e posibil să ai multe gânduri sinucigaşe, teama de moarte rămâne aceeaşi.

Singura diferenţă e că durerea de a fi viu devine tot mai mare într-un timp foarte scurt. Aşadar, când auzi că cineva s-a sinucis, e important să ştii că

moartea nu era deloc mai puţin înfricoşătoare pentru acea persoană. Nu a reprezentat o „alegere” în sensul moral al cuvântului. Să judeci asta înseamnă să nu înţelegi.

Am stat acolo o vreme. Adunându-mi curajul să mor, apoi, adunându-mi curajul să trăiesc. A fi. A nu fi. Chiar acolo, moartea era atât de aproape.

Încă un strop de teroare şi balanţa s-ar fi înclinat. E posibil să fie un univers în care am făcut acel pas, dar nu este acesta.

Aveam o mamă şi un tată şi o soră şi o iubită. Asta însemna că existau undeva patru oameni care mă iubeau. În acel moment, mi-am dorit îngrozitor de tare să nu fi fost niciunul. Nici măcar unul. Iubirea mă înlănţuia aici, în capcană. Iar ei nu ştiau cum era, cum era mintea mea. Poate că, dacă

ar fi stat timp de zece minute în capul meu, ar fi spus ceva de genul: „Oh, da, de fapt, e în regulă. Ar trebui să sari. Fugi şi sari şi închide ochii şi fă-o pur şi 11

simplu. Adică, dacă ai fi luat foc, te puteam acoperi cu o pătură, însă flăcările sunt invizibile. Nu avem ce să facem. Aşa că sari. Sau dă-mi un pistol şi te împuşc eu. Eutanasie.”

Dar nu aşa mergeau lucrurile. Dacă eşti deprimat, durerea ta e invizibilă.

În plus, dacă e să fiu sincer, eram speriat. Dacă nu aş fi murit? Dacă

doar aş fi paralizat, ajungând prizonier, fără să mă pot mişca, în această

stare, pentru totdeauna?

Cred că viaţa îţi oferă întotdeauna motive pentru ca să nu mori, dacă

eşti suficient de atent. Acele motive pot proveni din trecut – oamenii care ne-au crescut, poate, sau prietenii ori iubiţii – sau din viitor – posibilităţile cărora le-am pune capăt.

Aşa că am continuat să trăiesc. M-am întors la vilă şi am vomat din cauza stresului provocat de întreaga situaţie.

O conversaţie prin timp – partea întâi