– Vezi? Ţi-am captat atenţia.
– Deci ar trebui să vorbesc despre penisul meu.
– Nu. Era doar un exemplu.
– Am înţeles, am spus, privind prin geam cerul sumbru al Corydonului.
Nu prea m-am înţeles cu Iain. Într-adevăr, m-a invitat să „ies cu băieţii”
la prânz, să beau o bere şi să dau o bilă cu ei. Vorbeau numai despre fotbal, spuneau bancuri porcoase şi se plângeau de iubitele lor. Uram asta. Nu m-am simţit atât de nepotrivit într-un loc de când aveam treisprezece ani.
Planul – al meu şi al lui Andrea – era să ne punem la punct vieţile aşa încât să nu trebuiască să ne întoarcem la Ibiza în acea vară. Dar, în timpul unei pauze de masă, am simţit o asemenea întunecare în interiorul meu încât mi s-a părut că un nor s-a lăsat deasupra sufletului meu. Nu puteam să mai suport încă o oră de sunat oameni care nu voiau să fie sunaţi. Aşa că am părăsit slujba. Am plecat pur şi simplu. Eram un eşec. Un tip care renunţă.
Nu se vedea nimic la orizont pentru mine. Glisam vulnerabil într-o boală
care mă aştepta la capătul drumului. Dar nu-mi dădeam seama. Sau nu-mi păsa. Mă gândeam doar să scap.
Infinitate
Un corp omenesc e mai mare decât pare. Cercetările ştiinţifice şi tehnologice avansate au arătat că, în fapt, un corp fizic este un univers în sine. Fiecare dintre noi e compus din aproximativ o sută de trilioane de celule. În fiecare dintre aceste celule există cam tot atâţia atomi. E vorba de o mulţime de componente separate. Creierele noastre conţin doar ele o sută
de miliarde de celule nervoase, plus-minus câteva miliarde.
Şi, totuşi, de cele mai multe ori nu simţim natura aproape infinită a sinelui nostru fizic. Simplificăm totul gândindu-ne la noi în categoriile celor mai mari piese componente. Braţe, picioare, tălpi, palme, trunchi, cap. Carne, oase. Un lucru similar se petrece şi cu minţile noastre. Ca să facă faţă vieţii, minţile noastre se simplifică. Se concentrează doar pe un singur lucru la un moment dat. Dar depresia este ca un fel de fizică cuantică a gândurilor şi senzaţiilor. Îţi dezvăluie ceea ce e, în mod normal, ascuns. Te desface pe tine şi tot ce ştii. Reiese că nu suntem doar făcuţi din univers, din „praf de stele”, 20
ca să împrumut sintagma lui Carl Sagan, ci suntem la fel de vaşti şi de complicaţi ca universul însuşi. Psihologii evoluţionişti poate că au dreptate.
Se prea poate că oamenii au evoluat prea mult. Preţul plătit pentru a fi destul de inteligent ca să devii prima specie conştientă de existenţa cosmosului este capacitatea de a simţi un univers întreg de întunecare.
Speranţa care nu s-a mai desăvârşit
Mama şi tata erau la aeroport. Stăteau acolo, părând obosiţi şi fericiţi şi îngrijoraţi în acelaşi timp. Ne-am îmbrăţişat. Am mers înapoi acasă.
Eram mai bine. Eram mai bine. Îmi lăsasem demonii în urmă, la Marea Mediterană, şi acum eram bine. Eram încă pe pastile de dormit şi diazepam, dar n-aveam nevoie de ele. Aveam doar nevoie să fiu acasă. Aveam doar nevoie de mama şi de tata. Da. Eram mai bine. Eram încă puţin zdruncinat, dar eram mai bine. Eram mai bine.
– Am fost aşa de îngrijoraţi, a spus mama, împreună cu alte optzeci şi şapte de variaţii pe aceeaşi temă.
Mama s-a întors către mine de pe scaunul din dreapta şoferului şi m-a privit şi a zâmbit şi zâmbetul ei era uşor crispat, iar ochii îi străluceau de lacrimi. Am simţit. Greutatea mamei. Greutatea de a fi un fiu care nu mai funcţionează. Greutatea de a fi iubit. Greutatea de a fi o dezamăgire.
Greutatea de a fi o speranţă care nu s-a mai desăvârşit aşa cum trebuia.
Dar.
Eram mai bine. Puţin fragil. Dar era de înţeles. Eram, în fond, mai bine.
Puteam fi încă acea speranţă. Puteam să ajung să trăiesc până la nouăzeci şi şapte de ani. Puteam încă să fiu avocat sau neurochirurg sau alpinist sau regizor de teatru. Eram în zilele de început. Zilele de început. Zilele de început.
Era noapte în afara ferestrei. Newark 24. Newark era locul unde am crescut şi unde mă întorceam. Un orăşel de 40000 de oameni. Era un loc din care tot ce-mi doream era să scap, dar acum mă întorceam. Dar asta era în regulă. M-am gândit la copilărie. M-am gândit la zilele fericite şi nefericite de la şcoală şi la lupta continuă pentru stima de sine. 24. Aveam 24 de ani.
Semnul de circulaţie părea a fi o declaraţie a sorţii. Newark 24. Ştiam cu toţii că se va întâmpla asta. Tot ce lipsea era numele meu.
Ţin minte că am mâncat în jurul mesei din bucătărie şi că n-am vorbit multe, doar destul cât să dovedesc că eram în regulă şi nu eram nebun sau deprimat. Eram bine. Nu eram nebun sau deprimat.
21
Cred că era o plăcintă cu peşte. Cred că au făcut-o special pentru mine.
Mâncare de alinare. Mă făcea să mă simt bine. Stăteam în jurul mesei şi mâncam plăcintă cu peşte. Era ora zece şi jumătate. M-am dus la baia de jos şi am aprins lumina. Baia de jos era vopsită într-un roz închis. Am făcut pipi, am tras apa şi am început să observ că mintea mea se schimba. Era ca un fel de înnorare, o mutare a luminii psihologice.
Eram mai bine. Eram mai bine. Dar e nevoie doar de un gând de îndoială. O picătură de cerneală cade într-un pahar de apă şi tot conţinutul se înnorează. Aşa că momentul în care mi-am dat seama că nu eram întru totul bine a fost cel în care am realizat că eram încă foarte bolnav.
Ciclonul
Îndoielile sunt precum rândunicile. Se urmează una pe cealaltă şi se adună în roiuri. M-am uitat la mine în oglindă. M-am uitat la faţa mea până
când n-a mai fost faţa mea. M-am întors la masă şi m-am aşezat şi nu am spus nimănui cum mă simţeam. Dacă le spuneam cum mă simţeam, n-aş fi făcut decât să-mi accentuez starea. Dacă mă purtam normal, mă simţeam puţin mai normal. Aşa că m-am purtat normal.
– Vai, uite cât e ceasul, a spus mama cu dramatism. Mâine trebuie să
mă trezesc să mă duc la şcoală.
(Era directoare la o şcoală primară).
– Du-te la culcare, i-am spus.
– Da, du-te la culcare, Mary, a spus Andrea. Ne descurcăm noi cu paturile şi altele.
– Sunt un pat şi o saltea pe podea în camera asta, dar puteţi să luaţi patul nostru în seara asta dacă vreţi, a spus tata.
