O dârdâială internă (I-am spus tremur sufletesc).

Ca şi cum aş fi fost pe punctul de a avea un atac de panică.

Ca şi cum aş fi respirat aer rarefiat.

Insomnie.

23

Nevoia de a căuta continuu semne de avertisment că eram a) pe cale de a muri sau b) pe cale de a înnebuni.

Faptul că găseam asemenea semne. Şi le credeam.

Dorinţa de a merge pe jos, în ritm alert.

Senzaţii stranii de déjà vu şi fapte care păreau amintiri, dar care nu se întâmplaseră. Cel puţin nu mie.

Faptul că vedeam doar întuneric în vederea periferică.

Dorinţa de a opri imaginile coşmăreşti pe care le vedeam când închideam ochii.

Dorinţa de a ieşi din corpul meu pentru un timp. O săptămână, o zi, o oră. La naiba, măcar o secundă.

La momentul respectiv, toate aceste experienţe îmi păreau stranii şi credeam că sunt singura persoană din întreaga istorie a umanităţii care le-a avut (era înainte de era Wikipedia), deşi, evident, erau milioane de oameni care treceau prin experienţe similare la un moment dat în viaţă. Îmi vizualizam adeseori mintea ca un fel de maşinărie vastă şi întunecată, ca ceva scos dintr-un roman grafic steampun k, plin de ţevi şi pedale şi mânere şi pompe hidraulice, care provoacă scântei şi scot aburi şi fac zgomot.

Să adaugi anxietate la depresie e ca şi cum ai adăuga cocaină la alcool.

Derulează întreaga experienţă la viteze ameţitoare. Dacă ai doar depresie, mintea ta se scufundă într-o mlaştină şi îşi pierde vitalitatea; combinată cu anxietatea, mlaştina rămâne tot o mlaştină, dar una cu vâltori. Monştrii care sunt acolo, în apa mocirloasă, freamătă fără oprire şi cu mare viteză ca nişte aligatori mutanţi. Eşti mereu în gardă. Eşti în gardă până în punctul colapsului în fiecare moment, în timp ce încerci cu disperare să te menţii la suprafaţa apei, să respiri aerul pe care oamenii de pe plajă îl respiră cu uşurinţă în jurul tău.

Nu ai nicio secundă. Nu ai nici măcar o secundă de trăit în afara fricii.

Asta nu e o exagerare. Tânjeşti după un moment, o singură secundă, în care să nu fii terifiat, dar acel moment nu vine niciodată. Boala pe care o ai nu e boala unei singure părţi a corpului, ceva pe care îl poţi gândi separat. Dacă ai dureri de spate, poţi să spui „mă omoară durerea de spate” şi va fi un fel de separaţie între durere şi sine. Durerea devine altceva. Atacă şi enervează şi chiar erodează sinele, dar nu e sinele.

Însă cu depresia şi anxietatea durerea nu e ceva la care te gândeşti pentru că e gând. Nu eşti spatele tău, dar eşti gândurile tale.

Dacă te doare spatele s-ar putea să te doară mai tare dacă te aşezi.

Dacă te doare mintea, te doare că (te) gândeşti. Şi simţi că nu există un 24

echivalent facil, real, pentru a te ridica înapoi în picioare. Cu toate că, deseori, chiar şi acea senzaţie e o minciună.

Banca zilelor proaste

Când eşti foarte depresiv şi anxios – incapabil să părăseşti casa, sau canapeaua, sau să te gândeşti la altceva decât la depresie –, îţi poate fi nespus de greu. Zilele proaste au grade diferite. Nu sunt egal de proaste. Şi cele mai proaste, chiar dacă sunt oribile, sunt utile pentru mai târziu. Le stochezi. O bancă a zilelor proaste. Ziua în care a trebuit să o iei la fugă din supermarket. Ziua în care erai atât de deprimat, încât nu-ţi puteai mişca limba. Ziua în care ţi-ai făcut părinţii să plângă. Ziua în care aproape te-ai aruncat de pe o stâncă. Aşa că, dacă mai ai o altă zi proastă, poţi să spui: „Ei bine, e nasol, dar am trăit zile şi mai proaste”. Şi, chiar şi atunci când nu te poţi gândi la o zi mai proastă – când cea pe care o trăieşti e chiar cea mai proastă zi din viaţa ta –, ştii măcar că acea bancă există şi că ai depus încă

una în cont.

Lucruri pe care ţi le spune depresia

Hei, tristule!

Da, tu!

Ce faci? De ce încerci să te ridici din pat?

De ce încerci să aplici pentru un job? Cine te crezi? Mark Zuckerberg?

Rămâi în pat.

O să înnebuneşti. Ca Van Gogh. S-ar putea să îţi tai urechea.

De ce plângi?

Pentru că trebuie să pui haine la spălat?

Hei. Îl ţii minte pe câinele tău, Murdoch? E mort. La fel ca bunicii tăi.

Toţi oamenii pe care i-ai întâlnit vreodată vor fi morţi în secolul ce vine. Dap. Toate cunoştinţele tale sunt doar nişte colecţii de celule în curs de deteriorare.

Priveşte oamenii care se plimbă pe stradă. Uită-te la ei. Acolo. Afară pe geam. De ce nu poţi fi ca ei?

Uite o pernă. Hai să rămânem aici şi să ne uităm la ea şi să ne gândim la tristeţea infinită a pernelor.

P.S. Am văzut ziua de mâine. Va fi chiar mai rău.

25

Adevăruri

Când eşti prins în ceva ce pare atât de ireal, cauţi orice te-ar putea ajuta să-ţi poţi stabili nişte repere. Eu tânjeam după cunoaştere. Tânjeam după date reale. Le căutam ca pe nişte geamanduri în mare. Dar statisticile sunt chestii complicate.

Lucrurile care au loc la nivel mental pot fi deseori ascunse. Într-adevăr, când am devenit bolnav, prima dată am risipit multă energie încercând să

par normal. Oamenii de multe ori ştiu că cineva suferă doar atunci când li se spune, iar când vine vorba de depresie, lucrul ăsta nu se întâmplă mereu, mai ales dacă eşti bărbat (mai multe despre asta mai încolo). De asemenea, cu trecerea timpului, datele s-au schimbat. Cuvinte şi concepte întregi se schimbă. Depresia nu era depresie înainte. Se numea melancolie şi mult mai puţini oameni sufereau de asta decât suferă acum de depresie. Dar aşa e oare? Sau oamenii sunt mult mai deschişi acum în privinţa asta?

Oricum, iată câteva dintre datele pe care le avem chiar acum.

DATE DESPRE SUICID

Sinuciderea e cauza principală a morţii pentru bărbaţii mai tineri de treizeci şi cinci de ani.

Ratele de suicid variază depinzând de locul în care te afli. De exemplu, dacă trăieşti în Groenlanda, eşti de douăzeci şi şapte de ori mai predispus să

te sinucizi decât dacă trăieşti în Grecia.

Un milion de oameni se sinucid anual. Între zece şi douăzeci de milioane de oameni au anual tentative de suicid. La nivel global, bărbaţii sunt de trei ori mai predispuşi să se sinucidă decât femeile.

DATE DESPRE DEPRESIE