devin atent la cele mai subtile suişuri şi coborâşuri ale minţii mele. Deşi mă

întreb uneori dacă, în cazul în care aş fi avut curajul să mă lupt cu atacurile de panică iscate de consumul de medicamente, mi-ar fi alinat durerea. Era o durere atât de implacabilă, continuă, încât numai gândul la ea îmi afectează

chiar şi acum respiraţia şi ritmul cardiac. Mă gândesc la mine ca la un pasager stând pe scaunul de lângă şofer în timp ce o teroare de plumb mă

învăluie. Trebuia să mă ridic în scaun, capul îmi atingea tavanul maşinii, corpul încerca să se suie din el însuşi, pielea se zbârcea pe mine, iar mintea năvălea mai vertiginos decât peisajul întunecat de afară. Ar fi fost bine să nu fi cunoscut genul acela de teroare, şi, dacă o pastilă m-ar fi putut ajuta, poate că ar fi trebuit să o iau. Dacă aş fi luat ceva care să amelioreze acea agonie a minţii (şi chiar ăsta e cuvântul), atunci poate că ar fi fost mai uşor să îmi revin din depresie. Dar prin faptul că nu am luat pastile am devenit foarte sensibil la tot ce ţine de mine. Asta m-a ajutat să ştiu ce anume mă făcea să

mă simt mai bine (exerciţiu, lumina soarelui, somnul, conversaţiile intense etc.), iar această stare de alertă, o stare pe care ştiu din experienţa mea şi a altora că poate fi anulată prin pastile, m-a ajutat într-un final să mă

reconstruiesc din resturi. Dacă aş fi fost amorţit sau aş fi simţit acea stare de alteritate pe care ţi-o provoacă medicamentele, lucrurile ar fi decurs mai greu.

Iată ce zice profesorul Jonathan Rottenberg, un psiholog evoluţionist şi autor al cărţii The Depths7, în cuvinte care par ciudat de reconfortante: 7 Jonathan Rottenberg, The Depths: The Evolutionary Origins of the Depression Epidemic, Basic Books, New York, 2014 (n. red.).

18

„Cum vom putea controla mai bine depresia? Nu vă aşteptaţi la vreo pastilă magică. O lecţie pe care o poţi învăţa tratând pacienţi cu durere cronică e că e greu să depăşeşti răspunsuri care sunt bine ancorate în corpul şi mintea umană. În schimb, trebuie să urmăm economia stărilor şi să vedem unde ne duce, să fim receptivi la sursele care conduc la aceste stări – să ne gândim la rutine care includ prea multă muncă şi prea puţin somn. Trebuie să ne alfabetizăm în privinţa stărilor şi să fim conştienţi de factorii care pot întrerupe stările negative înainte de a se transforma în condiţii severe şi de lungă durată. Aceşti factori implică schimbarea modului de a gândi, evenimentele din jurul nostru, relaţiile noastre şi condiţiile fizice ale corpului nostru (prin exerciţii, medicamentaţie, dietă).”

Viaţa

Cu şapte luni înainte de primul meu diazepam, mă aflam în biroul unei agenţii de recrutare din centrul Londrei.

– Şi ce vrei să faci cu viaţa ta? a întrebat agenta de recrutare.

Avea o faţă lungă şi solemnă, ca o sculptură de pe Insula Paştelui.

– Nu ştiu.

– Te vezi în viitor ca agent de vânzări?

– Poate, am minţit.

Eram vag mahmur. (Trăiam lângă un local. Trei halbe de bere şi unul sau două Black Russian8 făceau parte din rutina mea de seară). N-aveam idee ce voiam să fac cu viaţa mea, dar eram destul de sigur că nu voiam să

fiu un agent de vânzări toată viaţa.

– Să fiu sinceră, CV-ul tău nu oferă cea mai clară imagine despre tine.

Dar suntem în aprilie. Nu e sezon de absolvire, aşa că ar trebui să-ţi putem găsi ceva.

Şi avea dreptate. După o serie de interviuri dezastruoase, am prins un post la care trebuia să vând spaţii de reclame pentru presa gazetărească din Corydon. Lucram sub supravegherea unui australian pe nume Iain, care îmi explica principiile fundamentale ale vânzării.

– Ai auzit de Aida? m-a întrebat.

– Opera?

– Ce? Nu. AIDA. Atenţie. Interes. Dorinţă. Acţiune. Cele patru etape ale unei convorbiri de vânzări. Le captezi atenţia, apoi interesul, apoi dorinţa de a face ceva, înainte de a-i face să-şi dorească să acţioneze.

8 Cocktail pe bază de vodcă şi lichior de cafea (n. tr.).

19

– Înţeleg.

Apoi mi-a zis, de nicăieri:

– Am un penis enorm.

– Ce?

– Vezi? Ţi-am captat atenţia.

– Deci ar trebui să vorbesc despre penisul meu.

– Nu. Era doar un exemplu.

– Am înţeles, am spus, privind prin geam cerul sumbru al Corydonului.

Nu prea m-am înţeles cu Iain. Într-adevăr, m-a invitat să „ies cu băieţii”

la prânz, să beau o bere şi să dau o bilă cu ei. Vorbeau numai despre fotbal, spuneau bancuri porcoase şi se plângeau de iubitele lor. Uram asta. Nu m-am simţit atât de nepotrivit într-un loc de când aveam treisprezece ani.

Planul – al meu şi al lui Andrea – era să ne punem la punct vieţile aşa încât să nu trebuiască să ne întoarcem la Ibiza în acea vară. Dar, în timpul unei pauze de masă, am simţit o asemenea întunecare în interiorul meu încât mi s-a părut că un nor s-a lăsat deasupra sufletului meu. Nu puteam să mai suport încă o oră de sunat oameni care nu voiau să fie sunaţi. Aşa că am părăsit slujba. Am plecat pur şi simplu. Eram un eşec. Un tip care renunţă.

Nu se vedea nimic la orizont pentru mine. Glisam vulnerabil într-o boală

care mă aştepta la capătul drumului. Dar nu-mi dădeam seama. Sau nu-mi păsa. Mă gândeam doar să scap.

Infinitate

Un corp omenesc e mai mare decât pare. Cercetările ştiinţifice şi tehnologice avansate au arătat că, în fapt, un corp fizic este un univers în sine. Fiecare dintre noi e compus din aproximativ o sută de trilioane de celule. În fiecare dintre aceste celule există cam tot atâţia atomi. E vorba de o mulţime de componente separate. Creierele noastre conţin doar ele o sută

de miliarde de celule nervoase, plus-minus câteva miliarde.

Şi, totuşi, de cele mai multe ori nu simţim natura aproape infinită a sinelui nostru fizic. Simplificăm totul gândindu-ne la noi în categoriile celor mai mari piese componente. Braţe, picioare, tălpi, palme, trunchi, cap. Carne, oase. Un lucru similar se petrece şi cu minţile noastre. Ca să facă faţă vieţii, minţile noastre se simplifică. Se concentrează doar pe un singur lucru la un moment dat. Dar depresia este ca un fel de fizică cuantică a gândurilor şi senzaţiilor. Îţi dezvăluie ceea ce e, în mod normal, ascuns. Te desface pe tine şi tot ce ştii. Reiese că nu suntem doar făcuţi din univers, din „praf de stele”, 20

ca să împrumut sintagma lui Carl Sagan, ci suntem la fel de vaşti şi de complicaţi ca universul însuşi. Psihologii evoluţionişti poate că au dreptate.

Se prea poate că oamenii au evoluat prea mult. Preţul plătit pentru a fi destul de inteligent ca să devii prima specie conştientă de existenţa cosmosului este capacitatea de a simţi un univers întreg de întunecare.

Speranţa care nu s-a mai desăvârşit

Mama şi tata erau la aeroport. Stăteau acolo, părând obosiţi şi fericiţi şi îngrijoraţi în acelaşi timp. Ne-am îmbrăţişat. Am mers înapoi acasă.

Eram mai bine. Eram mai bine. Îmi lăsasem demonii în urmă, la Marea Mediterană, şi acum eram bine. Eram încă pe pastile de dormit şi diazepam, dar n-aveam nevoie de ele. Aveam doar nevoie să fiu acasă. Aveam doar nevoie de mama şi de tata. Da. Eram mai bine. Eram încă puţin zdruncinat, dar eram mai bine. Eram mai bine.

– Am fost aşa de îngrijoraţi, a spus mama, împreună cu alte optzeci şi şapte de variaţii pe aceeaşi temă.

Mama s-a întors către mine de pe scaunul din dreapta şoferului şi m-a privit şi a zâmbit şi zâmbetul ei era uşor crispat, iar ochii îi străluceau de lacrimi. Am simţit. Greutatea mamei. Greutatea de a fi un fiu care nu mai funcţionează. Greutatea de a fi iubit. Greutatea de a fi o dezamăgire.