Mama a venit acasă mai târziu şi m-a văzut sângerând.

– Matthew, ce naiba s-a întâmplat cu faţa ta?

În timp ce ţineam un şerveţel pe cicatricea nouă, am mormăit adevărul.

29

În acea seară nu am putut dormi. Obrazul stâng pulsa de durere sub un plasture uriaş, dar nu ăsta era motivul. Mă gândeam la şcoală, la cum o să

explic plasturele. Mă gândeam la un univers paralel în care eram mort. Şi în care fata pe care o auzeam era moartă şi în care vina ar face-o să plângă. Un gând sinucigaş, cred. Dar unul reconfortant.

Copilăria a trecut. Am rămas neliniştit. Mă simţeam străin faţă de părinţii mei de stânga, din clasa mijlocie într-un oraş de dreapta muncitorească. La şaisprezece ani, am fost arestat pentru furt (gel de păr, un baton de ciocolată) şi am petrecut o după-amiază într-o celulă, dar ăsta era un simptom al idioţeniei adolescentine şi al dorinţei de integrare, nu al depresiei.

Mă dădeam cu skateboard, dar nu eram foarte priceput, aveam note de toate felurile, frizură asimetrică, îmi purtam virginitatea ca pe un blestem medieval. Chestii normale.

Nu mă integram în totalitate. Mai degrabă mă dezintegram în preajma oamenilor, iar asta a început să devină ceea ce aşteptau de la mine. Dar, în mod paradoxal, am simţit o intensitate în mine tot timpul. Nu ştiam ce era, dar tot creştea, ca apa în spatele unui baraj. Apoi, când am ajuns deprimat şi anxios pe bune, am văzut boala ca pe o acumulare a acelei intensităţi ţinute în frâu. Un fel de defulare. Ca atunci când, dacă îţi e greu să-ţi laşi sinele liber, sinele scapă din chingile tale, inundându-ţi mintea într-o încercare de a îneca toate acele versiuni eşuate ale tale.

O vizită

Paul, partenerul meu de infracţiuni de furt, era în camera de zi a părinţilor mei. Nu l-am mai văzut de câţiva ani, din vremea şcolii. Pentru mine părea că au trecut o mie de ani. Se uita la mine ca la cel pe care îl cunoştea. Cum de nu vedea diferenţele?

– Vrei să ieşim sâmbătă seara? Hai, frate. Ca pe vremuri.

Ideea era ridicolă. Nu puteam părăsi casa fără să simt o teroare infinită.

– Nu pot.

– Care-i problema?

– Pur şi simplu nu mă simt bine. Mintea mea e cam varză.

– De-asta ai nevoie de o ieşire în oraş. Dacă te simţi rău. . Ia-o şi pe Andrea. Hai, frate.

– Paul, nu înţelegi...

30

Eram închis într-o celulă. Cu ani în urmă, după ce am petrecut câteva ore într-o celulă de poliţie pentru batonul ăla de ciocolată, am dezvoltat o frică de a fi închis. Nu mi-am dat seama niciodată că poţi să fii închis în propria ta mine.

Poartă-te ca un bărbat, mi-am spus. Deşi niciodată nu am fost bun la asta.

Băieţii nu plâng

Vreau să vorbesc despre ce înseamnă să fii bărbat.

Un procent covârşitor de bărbaţi se sinucid mai des decât femeile. În Marea Britanie, raportul e de 3 bărbaţi la o femeie, în Grecia de 6 la 1, în Statele Unite de 4 la 1. Cam asta e media normală. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, singurele ţări din lume în care se sinucid mai multe femei decât bărbaţi sunt China şi Hong Kong. În oricare alt loc, mult mai mulţi bărbaţi decât femei ajung să-şi ia vieţile. Asta ciudat e în mod particular când te gândeşti că, potrivit tuturor studiilor oficiale, de două ori mai multe femei suferă de depresie.

Aşa că, în mod clar, în majoritatea locurilor e ceva ce ţine de bărbăţie, care te face să-ţi iei viaţa. Şi e şi un paradox. Dacă suicidul e un simptom al depresiei (este), atunci cum se face că mai multe femei suferă de depresie decât bărbaţii? De ce, cu alte cuvinte, depresia e mai fatală dacă eşti bărbat, decât dacă eşti femeie?

Faptul că ratele de suicid variază în funcţie de epocă şi ţări şi genuri arată că suicidul nu e bătut în cuie pentru nimeni.

Să luăm Marea Britanie, de exemplu. În 1981, 2466 de femei şi-au luat viaţa. Treizeci de ani mai târziu, numărul acela aproape că s-a înjumătăţit, ajungând la 1391. Numerele care corespund bărbaţilor sunt 4129, respectiv 4590.

Aşa că, în 1981, când Biroul de Statistici Naţionale a început să

înregistreze datele, bărbaţii erau încă predispuşi într-o mai mare măsură să

se sinucidă decât femeile, dar numai de 1,9 ori. Acum sunt de 3,5 ori mai predispuşi.

De ce se sinucid atât de mulţi bărbaţi? Ce nu e în regulă?

Răspunsul cel mai comun e că bărbaţii, în mod tradiţional, văd boala mintală ca pe un semn de slăbiciune şi sunt reticenţi în a cere ajutor.

31

Băieţii nu plâng. Dar plâng. Plângem. Eu plâng. Eu plâng tot timpul.

(Am plâns chiar azi după-masă, în timp ce m-am uitat la Boyhood9). Şi băieţii

– la fel ca bărbaţii – se sinucid. În Zgomotul alb al lui Don DeLillo10, naratorul plin de anxietăţi, Jack Gladney, e torturat de conceptul de masculinitate şi de felul în care se măsoară: „Ce poate fi mai inutil decât un bărbat care nu poate repara un robinet stricat – fundamental inutil, mort pentru istorie, pentru mesajele din genele lui?” Şi dacă, în locul unui robinet stricat, e vorba de o minte stricată? Atunci poate că un bărbat care îşi făcea griji pentru bărbăţia lui ar ajunge să simtă că trebuie să fie în stare să repare de unul singur şi asta, cu nimic altceva în ajutorul său decât liniştea din mijlocul „zgomotului alb” al vieţii moderne şi poate cu câţiva litri de alcool.

Dacă eşti un bărbat sau o femeie cu probleme de sănătate mintală, faci parte dintr-un grup foarte mare şi care creşte din ce în ce mai mult. Mulţi dintre cei mai mari şi, ei bine, cei mai duri oameni ai tuturor timpurilor au suferit de depresie. Politicieni, astronauţi, poeţi, pictori, filozofi, oameni de ştiinţă, matematicieni (enorm de mulţi matematicieni), actori, boxeri, activişti pentru pace, lideri ai lumii şi cam un miliard de alţi oameni care au luptat pe propriile fronturi.

Nu eşti mai puţin bărbat sau mai puţin femeie sau mai puţin om dacă ai depresie, aşa cum nu ai fi nici dacă ai avea cancer sau o boală

cardiovasculară sau ai suferi un accident de maşină.

Aşa că, ce e de făcut? Vorbeşte. Ascultă. Încurajează dialogul.

Încurajează ascultarea. Nu lăsa conversaţia să se oprească. Fii pe fază cu cei care vor să participe la dialog. Repetă, din nou şi din nou, că depresia nu e ceva ce „tolerezi”, nu e ceva ce e ruşinos, e o experienţă umană. O experienţă

de băiat-fată-bărbat-femeie-tânăr-bătrân-negru-alb-gay-hetero-bogat-sărac.

Nu ţine de tine. E doar ceva ce ţi se întâmplă. Şi ceva ce poate fi uşurat adesea prin discuţii. Cuvinte. Confort. Sprijin. Mi-a luat mai mult de un deceniu să fiu în stare să vorbesc deschis, cum se cuvine, cu toată lumea despre experienţa mea. Am descoperit că actul de a vorbi este, în sine, o terapie. Acolo unde există discuţie, există şi speranţă.

9 Boyhood. 12 ani de copilărie (2014), film artistic în regia lui Richard Linklater, cu Patricia Arquette, Ellar Coltrane, Ethan Hawke, Elijah Smith în rolurile principale (n. red.).

10 Don DeLillo, Zgomotul alb, trad. Horia Florian Popescu, Leda, Bucureşti, 2007 (n. red.).

32

2

Aterizarea

„Când furtuna va înceta, nu vei înţelege prea bine cum ai reuşit să scapi cu viaţă. Nu vei fi sigur nici măcar că a trecut cu adevărat. Însă un lucru îţi va fi clar: tu, cel care a ieşit din furtună, nu mai eşti acelaşi cu cel care a păşit în ea. Da, asta înseamnă furtuna de nisip.”

HARUKI MURAKAMI, Kafka pe malul mării11