Floarea de cireş

Un efect secundar al depresiei e că uneori devii obsedat de felul în care funcţionează creierul.

În timpul căderilor mele nervoase, când locuiam la părinţi, îmi imaginam că pătrundeam în propriul meu craniu şi scoteam acele piese care mă făceau să mă simt rău. Din câte am vorbit cu alţi oameni depresivi şi din câte am citit din alte cărţi, asta pare să fie o fantezie comună. Dar care sunt părţile pe care le-aş fi scos? Aş fi luat o bucată întreagă de creier sau ceva mic şi fluid?

Odată, în timpul unei asemenea căderi, am stat pe o banchetă din Park Square din Leeds. Era partea mai liniştită a centrului oraşului. Casele victoriene fuseseră transformate în birouri de avocatură. Priveam un cireş şi mă simţeam plat. Depresie, fără anxietate. Doar o platitudine totală şi disperată. Abia mă puteam mişca. Andrea era, desigur, cu mine. Nu i-am spus cât de rău mă simţeam. Doar stăteam acolo, privind la florile roz de cireş şi la crengi. Dorindu-mi ca gândurile să plutească cât mai departe de capul meu la fel de uşor precum o făcea floarea de cireş din pom. Am început să plâng. În public. Dorindu-mi să fiu un cireş.

Cu cât te documentezi mai mult despre depresie, cu atât mai mult descoperi că e în continuare caracterizată într-o măsură mult mai mare prin ceea ce nu ştim decât prin ceea ce ştim. Nouăzeci la sută e mister.

11 Haruki Murakami, Kafka pe malul mării, trad. Iuliana Oprina, Polirom, Iaşi, 2006 (n.

red.).

33

Necunoscute necunoscute

Aşa cum dr. David Adam explică în studiul său strălucit despre tulburarea obsesiv-compulsivă, The Man Who Couldn’t Stop12, „doar un nesăbuit sau un mincinos ţi-ar putea spune că ştie cum funcţionează

creierul”.

Un creier nu e un prăjitor de pâine. E complex. Cu toate că cântăreşte puţin peste un kilogram, e un kilogram care conţine o viaţă întreagă de amintiri.

Un creier e îngrijorător de magic, în sensul că face atât de multe cu noi, fără ca noi să înţelegem de ce şi cum o face. E compus – ca orice altceva – din atomi care ei înşişi s-au format devenind stele acum milioane de ani. Însă

ştim mai multe despre stelele acelea îndepărtate decât despre procesele din creierul nostru, singurul lucru din întregul univers care poate gândi despre, ei bine, întregul univers.

Mulţi oameni cred în continuare că depresia ţine de un dezechilibru chimic.

„Nebunia incipientă era în mare o chestiune de substanţe chimice”, scria Kurt Vonnegut în Micul dejun al campionilor13. „Corpul lui Dwayne Hoover producea anumite substanţe chimice care îi dezechilibrau mintea.”

Asta e o idee atrăgătoare. Şi una care, cu trecerea anilor, a fost sprijinită de multe studii ştiinţifice.

Multe dintre cercetările dedicate cauzelor depresiei au fost concentrate asupra substanţelor chimice precum dopamina şi, mai des, serotonina. Serotonina e un neurotransmiţător. Adică un tip de substanţă

chimică care trimite semnale dintr-o zonă a creierului în alta.

Teoria spune că un dezechilibru în nivelul de serotonină – cauzat de producţia slabă de serotonină a celulelor nervoase – echivalează cu depresia. Aşa că nu e nicio surpriză că unele dintre cele mai comune antidepresive, de la Prozac încolo, sunt ISRS – inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei – care ridică nivelul de serotonină din creierul tău.

Cu toate astea, teoria serotoninei în privinţa depresiei pare puţin fragilă.

12 David Adam, The Man Who Couldn’t Stop: The Truth About OCD, Picador, Londra, 2015 (n. red.).

13 Kurt Vonnegut, Micul dejun al campionilor, trad. Carmen Paţac, Polirom, Iaşi, 2008 (n.

red.).

34

Problema a fost evidenţiată odată cu emergenţa antidepresivelor care nu au niciun efect asupra serotoninei, unele având chiar efectul opus al unui ISRS (cum ar fi anumite substanţe care cresc recaptarea neuronală a serotoninei, precum tianeptina), şi care s-au dovedit a fi la fel de eficiente în tratarea depresiei. Adăugăm acestui fapt detaliul că creierul uman e foarte greu de măsurat şi obţii o imagine cât se poate de vagă.

În 2008, Ben Goldacre punea deja la îndoială modelul serotoninei în The Guardian. „Şarlatanii din industria farmaceutică, care valorează 600 de miliarde de dolari, vând ideea că depresia e cauzată de niveluri scăzute de serotonină, aşa că ai nevoie de medicamente care îţi cresc nivelul de serotonină din creier. . Asta e ipoteza serotoninei. A fost mereu neconvingătoare, iar dovezile sunt acum extrem de contradictorii.”

Aşa că, în mod enervant, oamenii de ştiinţă nu cântă după aceeaşi partitură. Mulţi nici nu cred că există o partitură. Alţii au dat foc la partitură

şi şi-au compus propriile cântece.

Spre exemplu, un profesor de ştiinţe comportamentale de la Universitatea Stanford, pe nume Robert Malenka, crede că cercetarea trebuie să fie direcţionată spre alte zone, cum ar fi o bucată mică a creierului care se află chiar în centru, micul „nucleus accumbens”. Cum se ştie deja că e responsabil pentru plăcere şi dependenţe are sens că dacă acesta nu funcţionează cum trebuie, înseamnă că vom simţi opusul plăcerii –

anhedonia. Adică inabilitatea completă de a simţi plăcere, un simptom principal al depresiei.

Asta ar însemna, în acelaşi timp, că fantezia de a intra în propriile noastre cranii şi de a scoate acea parte a creierului care e responsabilă

pentru deranjul nostru e extrem de improbabilă, pentru că ar trebui să

trecem prin întregul cortex frontal ca să ajungem la această piesă centrală

din noi.

Poate că dacă ne uităm doar la părţi specifice sau la reacţii chimice din creierul nostru vom primi doar răspunsuri parţiale. Poate că ar trebui să ne uităm în altă parte, la cum trăim şi la cum minţile noastre nu au fost făcute pentru vieţile pe care le trăim. Creierele umane – în termeni de cogniţie şi de sentimente şi de conştiinţă – sunt în mod esenţial aceleaşi ca pe vremea lui Shakespeare sau Iisus sau Cleopatra sau a Epocii de Piatră. Nu au evoluat în acelaşi ritm cu schimbările civilizaţiei. Oamenii din neolitic nu au avut de-a face cu emailuri şi ştiri de ultimă oră şi reclame şi videoclipuri cu Iggy Azalea şi cu magazine cu autoservire hiperaglomerate sâmbătă seara. Poate că, în loc să ne facem griji în privinţa actualizărilor tehnologice şi să ne dăm 35

voie să devenim încetul cu încetul cyborgi, ar trebui să dedicăm puţin timp şi încercării de a ne actualiza pe noi înşine cu toate aceste schimbări.

Un lucru e sigur: nu suntem nici pe aproape de sfârşitul ştiinţei – mai ales al unei ştiinţe atât de tinere precum neuroştiinţa. Aşa că majoritatea lucrurilor pe care le ştim vor fi infirmate sau revizuite în viitor. Aşa funcţionează ştiinţa, nu prin credinţă oarbă, ci prin îndoială continuă.

Tot ce putem face, pe moment, e chiar ceea ce avem nevoie să facem: să ne ascultăm pe noi înşine. Când încercăm să ne facem mai bine, singurul adevăr care contează e cel care ne ajută. Dacă ceva funcţionează, nu ne interesează în mod necesar de ce. Diazepamul nu a funcţionat pentru mine.

Pastilele de dormit şi sunătoarea şi homeopatia nu au funcţionat nici ele. Nu am încercat niciodată Prozac, deoarece numai ideea îmi intensifica panica, aşa că nu ştiu nimic despre asta. Dar tot aşa n-am încercat nici terapie cognitiv-comportamentală. Dacă pastilele funcţionează, pentru tine nu contează că are de-a face cu serotonina sau cu alt proces sau cu orice altceva

– continuă să le iei. La naiba, dacă te ajută să lingi tapetul, fă asta. Nu sunt împotriva medicamentaţiei. Sunt pentru orice funcţionează şi ştiu că

medicamentele funcţionează pentru mulţi oameni. Se prea poate că va veni o vreme când voi lua din nou pastile. Pentru moment, fac ce ştiu că mă ţine la suprafaţă. Mişcarea mă ajută cu siguranţă, la fel şi yoga şi să mă las absorbit de iubirea mea pentru ceva sau pentru cineva, aşa că voi continua să le fac. Presupun că în absenţa certitudinilor universale suntem propriul nostru cel mai bun laborator.

Mintea e corpul – partea întâi

Tindem să vedem mintea şi corpul drept părţi separate. În timp ce în epocile precedente inima era centrul fiinţei noastre, sau măcar la acelaşi nivel cu mintea, acum avem această separaţie ciudată conform căreia mintea e cea care ne operează, ca un om care manevrează un excavator.

Toată ideea „sănătăţii mintale” ca ceva separat de sănătatea fizică

poate fi înşelătoare în unele privinţe. Aşa că multe din ce simţi în legătură cu anxietatea şi depresia se pot petrece în altă parte. Palpitaţiile, membrele dureroase, palmele transpirate, senzaţia de furnicătură care acompaniază

anxietatea, de pildă. Aceste membre dureroase şi epuizarea totală a corpului fac parte câteodată din depresie.

36

Psihopat

Presupun că prima dată când am simţit că creierul meu era puţin straniu, puţin altfel, era când aveam treisprezece ani. Era la câteva luni după