De ce se sinucid atât de mulţi bărbaţi? Ce nu e în regulă?
Răspunsul cel mai comun e că bărbaţii, în mod tradiţional, văd boala mintală ca pe un semn de slăbiciune şi sunt reticenţi în a cere ajutor.
31
Băieţii nu plâng. Dar plâng. Plângem. Eu plâng. Eu plâng tot timpul.
(Am plâns chiar azi după-masă, în timp ce m-am uitat la Boyhood9). Şi băieţii
– la fel ca bărbaţii – se sinucid. În Zgomotul alb al lui Don DeLillo10, naratorul plin de anxietăţi, Jack Gladney, e torturat de conceptul de masculinitate şi de felul în care se măsoară: „Ce poate fi mai inutil decât un bărbat care nu poate repara un robinet stricat – fundamental inutil, mort pentru istorie, pentru mesajele din genele lui?” Şi dacă, în locul unui robinet stricat, e vorba de o minte stricată? Atunci poate că un bărbat care îşi făcea griji pentru bărbăţia lui ar ajunge să simtă că trebuie să fie în stare să repare de unul singur şi asta, cu nimic altceva în ajutorul său decât liniştea din mijlocul „zgomotului alb” al vieţii moderne şi poate cu câţiva litri de alcool.
Dacă eşti un bărbat sau o femeie cu probleme de sănătate mintală, faci parte dintr-un grup foarte mare şi care creşte din ce în ce mai mult. Mulţi dintre cei mai mari şi, ei bine, cei mai duri oameni ai tuturor timpurilor au suferit de depresie. Politicieni, astronauţi, poeţi, pictori, filozofi, oameni de ştiinţă, matematicieni (enorm de mulţi matematicieni), actori, boxeri, activişti pentru pace, lideri ai lumii şi cam un miliard de alţi oameni care au luptat pe propriile fronturi.
Nu eşti mai puţin bărbat sau mai puţin femeie sau mai puţin om dacă ai depresie, aşa cum nu ai fi nici dacă ai avea cancer sau o boală
cardiovasculară sau ai suferi un accident de maşină.
Aşa că, ce e de făcut? Vorbeşte. Ascultă. Încurajează dialogul.
Încurajează ascultarea. Nu lăsa conversaţia să se oprească. Fii pe fază cu cei care vor să participe la dialog. Repetă, din nou şi din nou, că depresia nu e ceva ce „tolerezi”, nu e ceva ce e ruşinos, e o experienţă umană. O experienţă
de băiat-fată-bărbat-femeie-tânăr-bătrân-negru-alb-gay-hetero-bogat-sărac.
Nu ţine de tine. E doar ceva ce ţi se întâmplă. Şi ceva ce poate fi uşurat adesea prin discuţii. Cuvinte. Confort. Sprijin. Mi-a luat mai mult de un deceniu să fiu în stare să vorbesc deschis, cum se cuvine, cu toată lumea despre experienţa mea. Am descoperit că actul de a vorbi este, în sine, o terapie. Acolo unde există discuţie, există şi speranţă.
9 Boyhood. 12 ani de copilărie (2014), film artistic în regia lui Richard Linklater, cu Patricia Arquette, Ellar Coltrane, Ethan Hawke, Elijah Smith în rolurile principale (n. red.).
10 Don DeLillo, Zgomotul alb, trad. Horia Florian Popescu, Leda, Bucureşti, 2007 (n. red.).
32
2
Aterizarea
„Când furtuna va înceta, nu vei înţelege prea bine cum ai reuşit să scapi cu viaţă. Nu vei fi sigur nici măcar că a trecut cu adevărat. Însă un lucru îţi va fi clar: tu, cel care a ieşit din furtună, nu mai eşti acelaşi cu cel care a păşit în ea. Da, asta înseamnă furtuna de nisip.”
HARUKI MURAKAMI, Kafka pe malul mării11
Floarea de cireş
Un efect secundar al depresiei e că uneori devii obsedat de felul în care funcţionează creierul.
În timpul căderilor mele nervoase, când locuiam la părinţi, îmi imaginam că pătrundeam în propriul meu craniu şi scoteam acele piese care mă făceau să mă simt rău. Din câte am vorbit cu alţi oameni depresivi şi din câte am citit din alte cărţi, asta pare să fie o fantezie comună. Dar care sunt părţile pe care le-aş fi scos? Aş fi luat o bucată întreagă de creier sau ceva mic şi fluid?
Odată, în timpul unei asemenea căderi, am stat pe o banchetă din Park Square din Leeds. Era partea mai liniştită a centrului oraşului. Casele victoriene fuseseră transformate în birouri de avocatură. Priveam un cireş şi mă simţeam plat. Depresie, fără anxietate. Doar o platitudine totală şi disperată. Abia mă puteam mişca. Andrea era, desigur, cu mine. Nu i-am spus cât de rău mă simţeam. Doar stăteam acolo, privind la florile roz de cireş şi la crengi. Dorindu-mi ca gândurile să plutească cât mai departe de capul meu la fel de uşor precum o făcea floarea de cireş din pom. Am început să plâng. În public. Dorindu-mi să fiu un cireş.
Cu cât te documentezi mai mult despre depresie, cu atât mai mult descoperi că e în continuare caracterizată într-o măsură mult mai mare prin ceea ce nu ştim decât prin ceea ce ştim. Nouăzeci la sută e mister.
11 Haruki Murakami, Kafka pe malul mării, trad. Iuliana Oprina, Polirom, Iaşi, 2006 (n.
red.).
33
Necunoscute necunoscute
Aşa cum dr. David Adam explică în studiul său strălucit despre tulburarea obsesiv-compulsivă, The Man Who Couldn’t Stop12, „doar un nesăbuit sau un mincinos ţi-ar putea spune că ştie cum funcţionează
creierul”.
Un creier nu e un prăjitor de pâine. E complex. Cu toate că cântăreşte puţin peste un kilogram, e un kilogram care conţine o viaţă întreagă de amintiri.
Un creier e îngrijorător de magic, în sensul că face atât de multe cu noi, fără ca noi să înţelegem de ce şi cum o face. E compus – ca orice altceva – din atomi care ei înşişi s-au format devenind stele acum milioane de ani. Însă
ştim mai multe despre stelele acelea îndepărtate decât despre procesele din creierul nostru, singurul lucru din întregul univers care poate gândi despre, ei bine, întregul univers.
Mulţi oameni cred în continuare că depresia ţine de un dezechilibru chimic.
„Nebunia incipientă era în mare o chestiune de substanţe chimice”, scria Kurt Vonnegut în Micul dejun al campionilor13. „Corpul lui Dwayne Hoover producea anumite substanţe chimice care îi dezechilibrau mintea.”
Asta e o idee atrăgătoare. Şi una care, cu trecerea anilor, a fost sprijinită de multe studii ştiinţifice.
Multe dintre cercetările dedicate cauzelor depresiei au fost concentrate asupra substanţelor chimice precum dopamina şi, mai des, serotonina. Serotonina e un neurotransmiţător. Adică un tip de substanţă
chimică care trimite semnale dintr-o zonă a creierului în alta.
Teoria spune că un dezechilibru în nivelul de serotonină – cauzat de producţia slabă de serotonină a celulelor nervoase – echivalează cu depresia. Aşa că nu e nicio surpriză că unele dintre cele mai comune antidepresive, de la Prozac încolo, sunt ISRS – inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei – care ridică nivelul de serotonină din creierul tău.
