greu de văzut, pentru că este, în general, invizibilă. Chiar dacă e o boală
serioasă, e surprinzător de greu de recunoscut la început chiar şi de către cei bolnavi. Nu pentru că nu te simţi rău – te simţi –, ci pentru că acel sentiment de rău pare irecognoscibil sau poate fi confundat cu alte lucruri. De exemplu, dacă te simţi inutil, ai putea să te gândeşti că „mă simt inutil pentru că sunt inutil”. Ar putea fi dificil de văzut ca un simptom al unei boli. Sau, chiar şi dacă e văzută ca atare, e posibil ca, din cauza stimei de sine la pământ combinată cu oboseala cronică, să-ţi fie greu să găseşti voinţa sau abilitatea de a vorbi despre asta.
Dar, în orice caz, acestea sunt câteva dintre cele mai frecvente semne declarate ale depresiei:
Oboseală – dacă cineva e obosit tot timpul fără niciun motiv real.
Stimă de sine joasă – e greu de identificat de ceilalţi, mai ales de către oamenii care nu se simt confortabil cu ideea de a vorbi despre ceea ce simt.
Iar stima de sine redusă nu e tocmai ceva ce favorizează aptitudinile sociale.
„Retardare psihomotorie” – în anumite cazuri de depresie, mişcările lente şi vorbirea lentă pot fi prezente.
Lipsa apetitului (deşi creşterea masivă de apetit poate fi şi ea un simptom uneori).
Iritabilitate (deşi, să fim sinceri, asta poate fi un simptom pentru orice). Episoade frecvente de plâns.
Anhedonie – am auzit prima dată cuvântul ăsta ca primul titlu, în lucru, al filmului lui Woody Allen, Annie Hall. Înseamnă, aşa cum am mai spus, inabilitatea de a simţi plăcere. Chiar şi lucrurile plăcute, ca mâncarea bună
sau răsăriturile de soare sau comediile ciudate cu Chevy Chase din anii 1980. Lucruri de genul ăsta.
40
Introversiune subită – dacă cineva pare mai tăcut sau mai introvertit decât de obicei, ar putea fi un simptom al depresiei (Ţin minte că erau vremuri în care nu puteam vorbi. Simţeam că nu-mi puteam mişca limba, iar vorbirea părea total inutilă. Aşa cum tot ce ziceau alţii părea venit din altă
lume).
Demoni
Demonul s-a aşezat lângă mine pe bancheta din spate a maşinii.
Era real şi ireal în acelaşi timp. Nu era chiar o halucinaţie, nici ceva transparent ca o fantomă dintr-un parc tematic, dar era şi nu era acolo. Era acolo când închideam ochii. Era acolo chiar şi când îi deschideam, un fel de amprentă mentală care pâlpâia când era transferată în realitate, dar ceva mai degrabă imaginat, decât văzut.
Era scund. Cam de un metru. Neastâmpărat şi gri, ca un gargui pe o catedrală şi se uita la mine zâmbind. Apoi s-a ridicat şi a început să mă lingă
pe faţă. Avea o limbă lungă şi uscată. Şi nu se mai oprea. Lingea, lingea, lingea. Nu mă speria cu adevărat. Adică frica era acolo, evident. Trăiam încontinuu în interiorul fricii. Dar demonul nu mă împingea mai departe spre teroare. Mai degrabă mă liniştea. Mă lingea cumva grijuliu, ca şi cum eram o rană uriaşă, iar el încerca să o vindece.
Maşina se îndrepta spre teatrul regal din Nottingham. Ne duceam să
vedem Lacul lebedelor. Era o producţie în care toate lebedele erau bărbaţi.
Mama vorbea. Andrea era pe locul din faţă, ascultând cu răbdare politicoasă
tot ce zicea mama. Nu ţin minte ce zicea, dar ţin minte că vorbea, pentru că
mă tot gândeam: Ce ciudat. Mama vorbeşte despre Matthew Bourne şi prietenii ei care au văzut producţia asta şi e un demon fericit pe bancheta din spate care mă linge pe faţă.
Linsul devenea agasant. Încercam să dezactivez demonul, sau ideea de demon, dar desigur că asta a înrăutăţit lucrurile. Lingea, lingea, lingea, lingea. Nu simţeam cu adevărat limba pe piele, dar ideea demonului care mă
lingea pe faţă era îndeajuns de reală pentru ca creierul meu să transmită
semnale feţei şi să simt senzaţia de gâdilat.
Demonul a râs. Am intrat în teatru. Lebedele dansau. Îmi simţeam inima bătând tot mai tare. Întunericul, spaţiul închis, mama ţinându-mă de mână, totul era prea mult. Asta a fost. Totul avea să se termine. Atâta că, desigur, nu s-a terminat. Am rămas în locul meu.
Anxietatea şi depresia, combinaţia cea mai comună, se contopesc în moduri ciudate. De multe ori închideam ochii şi vedeam lucruri stranii, dar 41
acum simt că uneori lucrurile acelea erau acolo doar pentru că îmi era frică
că voi înnebuni. Şi, dacă eşti nebun, atunci a vedea lucruri care nu sunt acolo e un simptom.
Dacă ţi-e frică atunci când n-ai niciun motiv să-ţi fie frică, în cele din urmă creierul tău începe să-ţi ofere lucruri de care să-ţi fie frică. Aşa că acea expresie cunoscută – „singurul lucru de care trebuie să-ţi fie frică e frica însăşi” – devine un fel de tachinare fără înţeles. Pentru că frica e de ajuns. E
un monstru, de fapt.
Şi, desigur, după cum spunea Stephen King, „Monştrii sunt reali. Şi fantomele sunt şi ele reale. Trăiesc în noi şi, uneori, câştigă”.
Era întuneric. În casă era linişte, aşa că încercam să fim cât mai silenţioşi.
– Te iubesc, mi-a şoptit.
– Te iubesc, i-am şoptit înapoi.
Ne-am sărutat. Simţeam că demonii se uitau la noi, se adunau în jurul nostru în timp ce ne sărutam şi ne îmbrăţişam. Şi încet, în mintea mea, demonii s-au retras pentru un timp.
Existenţă
Viaţa e grea. O fi ea frumoasă şi minunată, dar e şi grea. Felul în care oamenii fac faţă acestui adevăr e de a nu se gândi prea mult la asta. Dar unii oameni nu vor fi în stare să facă asta. Şi, în plus, asta e condiţia umană.
