Indiana Jones şi Templul de Marmite.

Am reuşit să găsesc Marmite. L-am apucat în timp ce o piesă veche rap de la Eric B. & Rakim cânta în ritm alert în capul meu. „Sunt şi eu o sculptură, născut cu structură.. ” Eram o sculptură fără structură. O sculptură lipsită de structură care trebuia să ia lapte. Rândurile întregi de sticle de lapte dintr-un frigider erau la fel de terifiante şi de nenaturale precum orice altceva din perspectiva (ne)potrivită. Părinţii mei luau lapte cu conţinut redus de grăsime, dar singurul lapte de felul ăsta era în sticle de jumătate de litru, nu de un litru cum luau ei de obicei, aşa că am apucat două sticle, încleştându-mi degetele pe mânerele lor şi ducându-le, împreună cu cutia de Marmite, la casă. Bumbumbumbumbum.

Femeia care voiam să fiu eu nu era prea rapidă. Cred că a fost cea mai lentă persoană pe care am văzut-o lucrând la o casă de marcat. Cred că ea a fost motivul pentru care magazinele au început să aibă case de autoservire.

Chiar dacă voiam să fiu ea, îi uram lentoarea.

Grăbeşte-te, n-am spus. Ai idee ce faci?

Voiam să mă întorc şi să-mi trăiesc din nou viaţa în ritmul ei, măcar nu m-aş mai fi simţit aşa. Aveam nevoie de o viaţă mai lentă.

– Doriţi o pungă?

Adevărul e că aveam nevoie de o pungă, dar nu voiam să risc să se mişte şi mai lent. Îmi era foarte greu să stau locului. Când fiecare centimetru din tine intră în panică, atunci mersul e mai bun decât statul în loc.

Ceva mi-a inundat creierul. Mi-am închis ochii. Am văzut demoni pitici distrându-se, râzând de mine de parcă nebunia mea era un număr de carnaval.

– Nu. E în regulă. Stau aproape.

Chiar după colţ.

Am plătit cu o bancnotă de cinci lire.

– Păstrează restul.

47

Şi a început să-şi dea seama că eram puţin ciudat şi am plecat din magazin şi eram afară, înapoi în lumea vastă şi deschisă, şi am început să

merg cât de repede am putut (dacă alergam, atunci recunoşteam o înfrângere), simţindu-mă ca un peşte pe puntea unui vas, cerşind apă.

– E în regulă, e în regulă, e în regulă..

Am luat colţul şi m-am rugat febril să nu dau de nimeni cunoscut pe strada Wellington. Nimeni. Doar linişte şi case victoriene semidetaşate, de suburbii, aliniate şi holbându-se una la cealaltă.

Şi am ajuns la nr. 33, casa părinţilor mei, şi am sunat la sonerie şi Andrea a răspuns şi eram înăuntru şi înăuntru nu era nicio uşurare, pentru că mintea mea s-a grăbit să evidenţieze faptul că, dacă mă simt uşurat că am supravieţuit unui drum până la magazinul din colţ, asta era doar o nouă

confirmare a bolii, nu a vindecării.

Dar poate, dragă minte, va veni o zi în care vei putea fi la fel de lentă ca fata de la casa de marcat şi nu vei sesiza aceste lucruri.

– Hai că încet-încet o să ajungi unde trebuie, a spus Andrea.

– Da, am spus, şi m-am străduit să mă cred.

– O să te facem mai bine.

Nu e uşor să fii alături de un depresiv.

O conversaţie prin timp – partea a doua

EU DE ATUNCI: Nu pot face asta.

EU DE ACUM: Crezi că nu poţi, dar poţi. O faci. O vei face.

EU DE ATUNCI: Durerea asta, totuşi. Cred că ai uitat ce înseamnă. Am intrat într-un lift astăzi, într-un magazin, şi am simţit că mă dezintegrez. Era ca şi cum întregul univers mă dezasambla. Chiar acolo, în John Lewis.

EU DE ACUM: Probabil că am uitat puţin. Dar ascultă, uite, sunt aici.

Sunt aici şi acum. Am reuşit. Amândoi am reuşit. Trebuie doar să rezişti.

EU DE ATUNCI: Vreau aşa de mult să cred că exişti. Că n-o să mă

sinucid.

EU DE ACUM: Nu te-ai sinucis. Nu te sinucizi. N-o să te sinucizi.

EU DE ATUNCI: De ce aş rămâne în viaţă? Nu ar fi mai bine să nu simt nimic decât să simt o asemenea durere? Nu e 0 mai mult ca -1000?

EU DE ACUM: Ascultă, ascultă doar, bagă-ţi asta în cap: vei supravieţui şi dincolo de toate astea e viaţa. V-I-A-Ţ-A. Înţelegi? Şi vor fi lucruri de care te vei bucura. Şi nu-ţi vei mai face griji de îngrijorări. Bine, vei avea îngrijorări – e inevitabil – dar nu meta-îngrijorări.

48

EU DE ATUNCI: Pari bătrân. Ai riduri pe lângă ochi. A început să-ţi cadă

părul? EU DE ACUM: Da. Dar ţine minte, mereu ne-am îngrijorat de lucrurile astea. Ţii minte excursia la Dordogne când aveam zece ani? Ne-am apropiat de oglindă şi am început să ne facem griji de cutele de pe frunte. Ne îngrijoram încă de pe atunci de efectele vizibile ale îmbătrânirii. Pentru că

ne-a fost mereu frică de moarte.

EU DE ATUNCI: Îţi mai e frică de moarte?

EU DE ACUM: Da.

EU DE ATUNCI: Am nevoie de un motiv pentru a trăi. Am nevoie de ceva puternic care să mă ţină aici.

EU DE ACUM: Bine, bine, stai o clipă..

Motive să iubeşti viaţa

1. Eşti pe o altă planetă. Ceilalţi nu înţeleg prin ce treci. Dar, de fapt, înţeleg. Nu-ţi dai seama că ceilalţi înţeleg pentru că singura ta referinţă eşti tu însuţi. Tu nu te-ai simţit niciodată aşa, iar şocul coborârii te-a traumatizat, dar şi alţii au fost în aceeaşi situaţie. Tu eşti într-un loc foarte, foarte întunecat, cu o populaţie de câteva milioane.

2. Lucrurile nu vor fi mai grave de atât. Vrei să te sinucizi. Ăsta e punctul cel mai jos. De aici nu poţi merge decât în sus.

3. Te urăşti. Şi asta pentru că eşti sensibil. Orice fiinţă umană ar putea găsi un motiv să se urască, dacă ar sta atât de mult ca tine să se gândească la asta. Cu toţii suntem nenorociţi, noi, oamenii, dar în acelaşi timp suntem total minunaţi.

4. Şi ce, ai o etichetă? „Depresiv.” Toată lumea ar purta o etichetă dacă

ar întreba pe specialistul care trebuie.