5. Acel sentiment pe care îl ai, că totul va fi mai rău, e doar un simptom.

6. Minţile au propriile lor barometre. Eşti într-un uragan. Uraganele îşi consumă energia în cele din urmă. Rezistă.

7. Ignoră stigmatul. Fiecare boală a avut un stigmat cândva. Ne e frică

de boală, iar frica duce la prejudecată înainte de a duce la informare.

Poliomielita era greşit atribuită oamenilor săraci, de exemplu. Iar depresia e văzută deseori ca „slăbiciune” sau eşec personal.

8. Nimic nu durează la nesfârşit. Durerea asta n-o să ţină la nesfârşit.

Durerea minte. Ignor-o! Durerea e o datorie pe care o plăteşti cu timpul.

49

9. Minţile sunt în mişcare. Personalităţile sunt în schimbare. Ca să mă

autocitez, din Umanii16: „Mintea ta e o galaxie. Cu mai mult întuneric decât lumină. Dar lumina îi dă valoare. Ceea ce vrea să spună: să nu te sinucizi. Chiar şi atunci când întunericul e total. Să ştii, mereu, că viaţa nu e imobilă. Timpul e spaţiu. Te mişti printre galaxii. Aşteaptă să apară stelele.”

10. Într-o zi vei simţi o bucurie pe măsura acestei dureri. Vei plânge cu lacrimi de euforie când vei asculta Beach Boys, te vei uita la chipul unui bebeluş în timp ce doarme în braţele tale, îţi vei face prieteni nemaipomeniţi, vei mânca chestii delicioase pe care nu le-ai încercat, vei fi în stare să admiri o privelişte dintr-un punct înalt şi nu te vei gândi la cum poţi muri dacă vei cădea. Sunt cărţi pe care nu le-ai citit încă şi care te vor îmbogăţi, filmele pe care le vei vedea în timp ce vei mânca găleţi uriaşe de popcorn şi vei dansa şi vei râde şi vei face sex şi vei ieşi la alergat pe lângă râu şi vei avea conversaţii târzii şi vei râde până te va durea. Viaţa te aşteaptă. Cu toate că eşti blocat aici pentru un timp, lumea nu pleacă nicăieri. Ţine-te bine dacă poţi. Viaţa merită

mereu.

Iubirea

Suntem, în mod fundamental, singuri. Nu putem ocoli nicicum acest fapt, chiar dacă încercăm şi uităm de multe ori treaba asta. Atunci când suntem bolnavi, n-avem cum să scăpăm de acest adevăr. Durerea, de orice fel, e o experienţă foarte izolatoare. Mă doare spatele acum. Scriu asta cu picioarele lipite de perete şi cu spatele culcat drept pe canapea. Dacă mă

aşez normal, aplecat în faţa unui caiet de notiţe sau a unui laptop în poziţia clasică a scriitorului, partea lombară începe să mă doară. Nu mă ajută să

ştiu, atunci când durerea mă cuprinde din nou, nici că milioane de alţi oameni suferă de dureri de spate.

Aşa că de ce ne mai complicăm cu iubirea? Oricât de mult am iubi pe cineva, nu-i vom putea scăpa, nici pe noi de altfel, de durere.

Ei bine, daţi-mi voie să vă spun ceva. Ceva ce sună plat şi patetic pentru cei neavizaţi, dar care e ceva – vă asigur – în care cred în totalitate.

Iubirea m-a salvat. Andrea. Ea m-a salvat. Iubirea ei pentru mine şi iubirea mea pentru ea. Şi nu doar o dată. Ci în mod repetat. Din nou şi din nou.

Eram deja împreună de cinci ani când m-am îmbolnăvit. Ce a obţinut Andrea în acel timp, începând din seara de dinainte să împlinească

nouăsprezece ani? O stare continuă de nesiguranţă financiară? O viaţă

sexuală inadecvată, afectată de alcool?

16 Ed. rom., trad. Alina Sârbu, Nemira, Bucureşti, 2016 (n. red.).

50

La facultate, prietenii noştri ne-au considerat mereu un cuplu fericit. Şi chiar eram. Mai puţin în cealaltă jumătate a timpului în care eram un cuplu nefericit.

Lucrul interesant era că eram fundamental nişte oameni diferiţi.

Andrea prefera să rămânem acasă serile şi să ne culcăm devreme, în timp ce eu aveam probleme cu somnul şi eram o pasăre de noapte. Ea avea o puternică etică a muncii, eu nu (nu la acea vreme, cu toate că depresia mi-a creat, în mod ciudat, una). Îi plăcea să fie organizată, iar eu eram cel mai dezorganizat om pe care-l întâlnise. Într-un fel, să ne pui laolaltă era ca şi cum ai combina clor cu amoniac. Pur şi simplu nu era o idee bună.

Dar o făceam să râdă, spunea ea. Eram „distractiv”. Ne plăcea să

vorbim. Amândoi, cred, eram destul de timizi şi intimi în felul nostru.

Andrea, în mod particular, era un cameleon social. Asta era un soi de bunătate. Nu putea suporta să vadă pe cineva simţindu-se jenat, aşa că se străduia să-l ajute în fel şi chip. Cred că dacă i-am oferit vreodată ceva, acel lucru a fost că i-am dat şansa să fie ea însăşi.

Dacă, aşa cum spunea Schopenhauer, „sacrificăm trei sferturi din sinele nostru pentru a fi ca alţi oameni”, atunci iubirea – în cel mai bun moment al ei – e un mod de a recupera acele părţi pierdute din noi înşine.

Acea libertate pe care am pierdut-o cândva foarte devreme în timpul copilăriei. Poate că iubirea înseamnă, pur şi simplu, să găseşti acea persoană

cu care poţi fi tu însuţi, oricât de neobişnuit ai fi.

Eu am ajutat-o pe ea să fie ea, iar ea pe mine să fiu eu. Făceam asta vorbind. În primul an în care am fost împreună stăteam des de vorbă nopţi întregi. Seara începea cu noi cumpărând o sticlă de vin pe care nu ne-o permiteam de la magazinul din fundul străzii Sharp Street in Hull (unde era căminul meu) şi se termina des cu noi uitându-ne dimineaţa la televizor pe vechiul meu Hitachi, pe care trebuia să-l manevrez constant la antenă

pentru a avea o imagine clară.

Apoi un an mai târziu ne-am distrat făcând pe adulţii, cumpărând cartea The River Café Cookbook şi organizând cine festive la care serveam salate pananzella şi vinuri scumpe în camera noastră de cămin infestată de mucegai.

Vă rog să nu credeţi că a fost o relaţie perfectă. Nu a fost. Nu e nici acum. Timpul pe care l-am petrecut în Ibiza, în mod special, pare acum o lungă ceartă.

Ascultaţi doar asta:

– Matt, trezeşte-te.

– Ce e?

51

– Trezeşte-te. E nouă şi jumătate.

– Şi?

– Trebuie să fiu la birou la zece. E un drum de patruzeci şi cinci de minute.

– Şi ce, nimeni nu va şti. E Ibiza.

– Eşti egoist.

– Sunt obosit.

– Eşti mahmur. Ai băut vodcă cu lămâie toată seara.

– Scuze că m-am simţit bine. Ar trebui să încerci şi tu.

– Du-te naibii! Mă urc în maşină.